Philip Farmer - Lumea Fluviului. Vasul Miraculos

— Si cum se numește acest fondator? întrebă Sam. Să nu-mi spui că nu știi. Sau e vreunul dintre secretele bine păstrate?

— Nimeni nu știe, afirmă Goring. Nici nu e nevoie. Ce importanță are numele? Și-a spus Viro. În esperanto asta înseamnă bărbat. De la latinul vir. Noi i-am zis Fondinto, Fondatorul, sau La Viro, Bărbatul.

— Tu l-ai întâlnit vreodată? §

— Nu, dar am cunoscut două persoane care l-au întâlnit Una a fost de față când La Viro a ținut prima predică, la o săptămâna după ce i-a vorbit Necunoscutul.

— Acest La Viro e bărbat? Nu-i cumva o femeie?

— Sigur e bărbat!

Sam oftă adânc și spuse:

— Mi-ai luat o piatră de pe suflet. Dacă întemeietorul s-ar dovedi a fi Mary Baker Eddy (Fondatoare a Asociației Științei Creștine, în 1876, și a Bisericii lui Cristos în 1879) aș muri de greață.

— Poftim?

— Nimic, îl liniști Sam și zâmbi. Cândva, am scris o carte despre ea. Nu țin s-o întâlnesc; m-ar jupui de viu. Însă unele dintre chestiile mistice pe care mi le-ai relatat îmi aduc aminte de ea.

— Cu excepția ka-ulm, explicațiile noastre au ca fundament lumea fizică. Iar ka-ul are o natură fizică dar, îndrăznesc a spune, oarecum îndepărtată de realitatea noastră. Credem că e vorba de știință, o știință a Anticilor, care ne-a oferit resuscitarea din punct de vedere fizic. Asta n-are nimic supranatural, în afara credinței noastre în Creator, desigur. Restul e știință pură.

— Precum religia propovăduită de Mary Baker Eddy? întrebă Sam.

— N-am auzit de ea.

— Prin urmare, cum dobândiți mântuirea?

— Devenind iubire. Iar asta presupune, bineînțeles, să nu răspundem prin violență, chiar dacă trebuie să ne apărăm. Credem că putem deveni iubire doar atingând o anumită stare transcendentă prin cunoaștere de sine. Până acum, omenirea nu a deprins cum să folosească guma de visat; omul a abuzat de acest drog, așa cum a procedat și cu toate celelalte.

– Și, indiferent ce înseamnă expresia asta, crezi c-ai devenit iubire!

– Încă nu. Dar sunt aproape.

— Cu ajutorul gumei de visat?

Nu numai. Dar și ca mă ajută. Trebuie să și acționezi, să predici și să suferi în numele credinței. Învăț să nu urăsc. Deprind iubirea.

— De aceea te opui construcției Vaporului meu? Crezi că ne risipim vremea făcându-l?

— E un lucru care nu va aduce nimănui binele. Până acum, nu ne-a adus decât pustiirea peisajului, lăcomie, durere și vărsare de sânge, neliniște și trădare. Ură, ură și iar ură! Și pentru ce? Ca să ai ceea ce nu stă în puterea altora, un vapor uriaș din metal, acționat electric, culmea tehnologiei pe această planetă, un fel de corabie a nebunilor. Ca să poți călători până izvoarele Fluviului. Și ce-o să faci după ce ajungi acolo? Mai ne ai călători până la izvoarele sufletului!

— Sunt unele lucruri de care n-ai habar, spuse Sam. Mulțumirea de sine era umbrită de o viziune. Un diavol, ascuns în beznă, șoptindu-i la ureche. Dar un alt diavol pitulat în întuneric picurase idei și în urechile fondatorului Bisericii. Necunoscutul bisericos era oare diavolul? Ființa care venise la Samuel Clemens spusese că ceilalți erau nelegiuiții și că dorea să mântuiască omenirea.

Un diavol ar rosti exact asemenea vorbe, desigur.

— Cuvintele mele nu te lovesc drept în inimă? întrebă Goring.

Sam se bătu cu pumnul în piept și-i răspunse:

— Ba da, cred că m-a lovit o indigestie…

Goring își încleșta pumnii și strânse din buze.

— Bagă de seamă, o să-ți pierzi până și bruma de iubire îl preveni Sam și se îndepărtă. Nu se simțea chiar triumfător. Adevărul era că avea niște crampe la stomac. Deși știa că ar trebui s-o ia în râs, ignoranța dublată de trufie îl dădea întotdeauna peste cap.

Se făcuse deja după-amiază. Sam Clemens și Ioan Fără-de-Țară se certaseră toată dimineața. În cele din urmă, exasperat și făcând uitate atât precauția cât și înțelepciunea, Sam exclamă:

— Nu ne putem permite să renunțăm la bauxita oferită de Hacking! Nu trebuie să întreprindem ceva care să pună stavilă construcției Vaporului! Pesemne că te porți astfel pentru a declanșa un război între noi și Soul City! Maiestatea Voastră, n-o să reușești!

Sam umbla nervos de colo-colo, fluturând o țigară subțire de foi în timp ce vorbea. Ioan stătea nepăsător la masa rotundă din lemn de stejar din timoneria lui Sam. Joe Miller era așezat într-un colț, pe un scaun construit special pentru el. Zaksksromb, mongolul uriaș din paleolitic, veghea în spatele lui Ioan.

Pe neașteptate, Sam se răsuci și izbi cu amândoi pumnii în tăblia mesei. Ținându-și țigara în colțul gurii și împreunându-și furios sprâncenele stufoase, se propti de masă și se răsti la Ioan:

— Ai cedat o dată la Runnymede, când ai semnat Magna sparta. A fost singurul lucru înțelept pe care l-ai făcut în timpul domniei tale, iar unii susțin că până și atunci ai strâns din dinți. Ei bine, acum te afli în fața unei hotărâri decisive, Maiestatea Ta. Ai să-i ceri scuze lui Abdullah, care le merită pe deplin, altfel cer o sesiune extraordinară a Consiliului pentru a decide dacă mai e cazul să rămâi Consul, alături de mine!

Ioan îl țintui cu o privire fioroasă, apoi spuse:

— Nu mă sperii eu de amenințările tale. Dar mi-e limpede că preferi să arunci țara în război civil decât să lupți împotriva celor din Soul City. Nu înțeleg țicneala asta, dar oamenii chibzuiți au întâmpinat întotdeauna greutăți când a fost vorba să priceapă lipsa de rațiune. Prin urmare, o să-mi cer scuze. De ce nu? Regele își poate îngădui să fie umil față de un om de rând. Nu-l costă nimic și asta-i sporește bunătatea divină.

Se ridică și păși hotărât afară, urmat îndeaproape de paza de corp.

Sam află că zece minute mai târziu Ioan se înfățișase la casa de oaspeți și-și ceruse scuze. Abdullah le acceptase cam în silă. Era limpede că așa i se poruncise.

Cu puțin timp înainte ca sirenele să anunțe încheierea pauzei pentru masa de prânz, apăru Cawber. Se așeză fără să mai aștepte invitația lui Sam, care ridică din sprâncene nelămurit, fiindcă era prima oară când Cawber se purta astfel. Înfățișarea lui trăda ceva greu de exprimat. Urmărindu-l atent și pândind fiecare inflexiune din vocea lui Cawber, Sam socoti că era atitudinea unui sclav care hotărâse să caute calea libertății.

Cawber știa că va fi trimis ca emisar în Soul City. Rămase aplecat, sprijinindu-și brațele masive pe tăblia din stejar, cu palmele desfăcute. Vorbi în esperanto folosind, ca mulți alții, îndeosebi timpul prezent, apelând la adverbe de timp pentru a indica viitorul și trecutul când dorea să clarifice lucrurile.

Echipa lui Cawber discutase cu toți cei aproximativ trei mii de cetățeni de culoare (apăruseră unele neînțelegeri în clasificarea celor născuți în vremuri preistorice). O treime din ei, deși fără prea mare elan, erau dispuși să plece în Soul City pentru a fi schimbați cu cetățenii nedoriți de Hacking. Majoritatea erau negri de la sfârșitul secolului al XX-lea. Ceilalți susțineau că aici desfășurau o activitate care le conferea prestigiu, plăcându-le să fie pe picior de egalitate cu albii, și nu doreau să renunțe la șansa de a se îmbarca pe Vapor.

Acest din urmă argument era precumpănitor, gândi Sam. Nu era singurul care visa așa ceva. Ideea apărea în somnul multora, strălucind ca un giuvaier în interiorul căruia se află captiv un licurici.