Philip Farmer - Lumea Fluviului. Vasul Miraculos

Unii dintre răniți hotărâră să reziste. Cu timpul, mădularele sau ochii le creșteau la loc. Cei care nu erau în stare să suporte durerile, se îmbarcau pe Expresul Sinucigașilor, iar cadavrele lor luau calea fabricii de reciclare.

Secretara îi fusese ucisă. Sam o întrebă pe Gwenafra dacă n-ar dori să-i ia locul și ea se arătă foarte încântată. Noul post îi oferea o situație deosebită și nu făcu nici un secret din fâptul că-i plăcea să fie în preajma lui. Lothar von Richthofen nu păru la fel de plăcut impresionat.

— Indiferent de relațiile dintre voi de ce să nu fie secretara mea? întrebă Sam.

— N-am nici un motiv, explică Lothar, doar că aș putea avea șanse mai mari dacă n-ar sta prea mult pe lângă tine.

— Cel mai bun dintre noi are să câștige.

— E vorba și de sentimentele mele, dar n-aș vrea să-i răpești prea mult timp ori să-i dai iluzii. Știi bine că n-o să-ți iei altă consoartă câtă vreme Livy va rămâne aici.

— Ljvy n-are nici un cuvânt de spus în privința purtării mele, spuse Sam. Mare serviciu mi-ai face dacă ai ține seama de asta.

Lothar zâmbi cam strâmb și spuse:

— Sigur, Sam.

Gwenafra îl însoți cuminte peste tot, luând notițe, transmițând mesaje, fixându-i programul și aranjându-i întâlniri. Deși era foarte ocupat, Sam își găsi momente de răgaz pentru a vorbi și glumi cu ea, simțind o căldură aproape de fiecare dată când o privea. Gwenafra părea că-l adoră.

Trecură două zile. Lucrul la amfibie în schimburi care acopereau toată ziua dădu roade. Vehiculul avea să fie gata peste două zile. Delegația din Soul City vizită diverse locuri, fiind însoțită peste tot de doi oameni de-ai Regelui Ioan. Joe Miller, care după bătălie căzuse din nou la pat, spuse că se simțea din nou în formă. Acum, Sam îi avea alături atât pe Gwenafra, cât și pe titantrop, iar lumea i se părea mai atrăgătoare, cu toate că nu era nici pe departe ideală. Prin telegraful tobelor sosi vestea că Odiseu își încărcase bărcile cu cremene și avea să se întoarcă peste o lună. Plecase în fruntea unei flote de zece bărci pentru a face negoț cu Selina Hastings, căpetenia din Selinujo. Pe Pământ ea fusese Contesa Huntingdon, născută în 1707, decedată în 1791. Acum era membră a Bisericii celei de-A Doua Șanse și colabora cu Sam doar pentru că Parolando le permitea misionarilor lui Goring să predice după pofta inimii, pe acest teritoriu, în schimbul cremenii, i se promisese un mic vapor cu aburi în care să călătorească în susul și în josul Fluviului pentru a face noi prozeliți. Sam socotea că Selina nutrea speranțe deșarte. Prima escală putea să-i fie și ultima, existând șansa să i se taie gâtul pentru vapor. Dar treaba asta o privea personal.

Consilierii purtară discuții cu delegația din Soul City la o masă rotundă din cea mai spațioasă încăpere a palatului lui Ioan. Sam ar fi vrut să amâne totul, fiindcă Ioan era într-o dispoziție mai proastă decât de obicei. Una dintre femeile lui încercase să-l asasineze, cel puțin așa susținea el. Fusese înjunghiat în coaste, iar el îi rupsese falca și o dăduse cu capul de colțul unei mese. Fără să-și fi recăpătat cunoștința, femeia murise după o oră și fuseseră nevoiți să accepte afirmația lui Ioan că ea îl atacase prima. Sam ar fi dorit să obțină depoziții ale unor martori oculari, însă acest lucru se dovedi imposibil.

Ioan avea dureri din pricina rănii, era pe jumătate turmentat de whiskyul pe care-l băuse drept anestezic și pus pe harță fiindcă femeia îndrăznise să-l sfideze. Stătea prăbușit pe un scaun din stejar, iscusit sculptat, tapițat cu piele de pește cu corn. Într-o mână ținea o cană din lut ars plină cu whisky, o țigară îi atârna între buze și măsura nervos pe toată lumea.

Firebrass tocmai spunea:

— Hacking a crezut cândva în segregația deplină a albilor și nonalbilor. Era convins, ferm convins, că albii nu puteau nicicum să-i accepte din adâncul sufletului pe cei de altă culoare — adică pe negri, mongoli, polinezieni și amerindieni. Segregația reprezenta singurul mod în care cei de altă culoare a pielii puteau trăi demn, simțindu-se atrăgători și considerându-se un grup înzestrat cu personalitate și mândrie. Egali, dar separați. Apoi, conducătorul lor, Malcolm X, i-a părăsit pe musulmanii negri. Și-a dat seama că greșea. Nu toți albii erau ticăloși, rasiști împătimiți, tot așa cum nu toți negrii aveau nasul turtit Hacking a fugit din Statele Unite ca să trăiască în Algeria, iar acolo a descoperit că atitudinea era aceea care dădea naștere rasismului,

„Departe de a fi o descoperire nemaipomenită ori uimitoare”, gândi Sam. Dar își promisese că nu va interveni în discuție.

— Iar apoi, tinerii-albi din Statele Unite sau, mai curând, majoritatea lor, au repudiat prejudecățile manifestate de proprii lor părinți și i-au sprijinit pe negri în lupta lor. Au ieșit în stradă și au demonstrat, au creat tulburări, și-au riscat viața pentru ei. Păreau să țină sincer la negri, nu pentru că așa considerau firesc, pentru că negrii erau ființe umane, iar acestea pot fi simpatizate sau chiar iubite. Cu toate acestea, deși s-a străduit să-i socotească ființe umane, Hacking nu s-a simțit niciodată în largul său în mijlocul albilor americani. A fost distrus, tot astfel cum mai toți albii, ori mai curând albii în vârstă, se simțeau Ruinați. Dar a încercat să țină la acei albi care erau de partea lui și-i respecta pe tinerii albi care le spuneau părinților și întregii societăți rasiste să se ducă dracului.

Apoi a murit ca oricare altul, fie el negru sau alb. S-a trezit între chinezii din epoca antică și nu s-a simțit prea fericit în mijlocul lor, fiindcă aceștia considerau toate celelalte nații drept inferioare.

Sam își aduse aminte de chinezii din Nevada și California de la începutul anilor șaizeci, oameni cenușii și scunzi, harnici, cumpătați și umili. Avuseseră de îndurat jigniri pe care oamenii nu le-ar fi adresat nici măcar unui catâr, fuseseră scuipați, blestemați, torturați, bătuți cu pietre, prădați, violați, suferind aproape orice înjosire și răutate imaginabilă. Nu beneficiaseră nici de cel mai neînsemnat drept, nu avuseseră apărători și nu se bucuraseră de protecție. Si cu toate astea, nu scoseseră o vorbă, nu se revoltaseră, mulțumindu-se să rabde. Oare ce gânduri clocoteau în spatele acelor chipuri ca niște măști? Crezuseră și ei în superioritatea chinezului față de orice alb ticălos? Dacă era așa, de ce nu ripostaseră nici măcar o dată? Dacă ar fi încercat, ar fi fost masacrați, dar măcar pentru câteva clipe ar fi înfruntat totul ca niște bărbați adevărați.

Însă chinezii credeau în timp; el era aliatul lor. Dacă tatăl nu făcea avere, atunci fiul va avea timp să se îmbogățească. Dacă nu, nepotul lui.

— Prin urmare, continuă Firebrass, Hacking a plecat într-o luntre scobită din trunchiul unui copac, a coborât Fluviul și, după ce a parcurs mii de mile, s-a stabilit printre negrii africani din secolul al XVII-lea. Strămoși de-ai zulușilor înainte de migrarea lor spre sudul Africii. După o vreme, a plecat și de acolo. Se dovediseră din cale-afară de sângeroși pentru a-i simți aproape, iar obiceiurile lor erau prea respingătoare. Apoi a trăit într-o zonă unde populația era o amestecătură de huni din Evul Mediu și albi bruneți de la sfârșitul Epocii de Piatră. L-au tolerat destul de bine, însă el ducea dorul propriului său popor, negrii americani. De aceea a plecat mai departe și a fost capturat de moabiții din Antichitate și, făcut sclav, a evadat, a fost luat prizonier de către evrei și a căzut în sclavia potirului, a scăpat iarăși, a găsit o comunitate retrasă de negri americani care fuseseră sclavi înainte de Războiul Civil și o vreme a trăit fericit în mijlocul lor, dar superstițiile lor și atitudinea lor dependentă de albi l-au scos din sărite și a plecat și de acolo, a navigat în josul Fluviului și a locuit cu diferite alte populații. Apoi, într-o bună zi, niște albi blonzi, un popor nordic după toate aparențele, au întreprins un raid împotriva poporului care-l primise, a luptat și a fost ucis.