Philip Farmer - Lumea Fluviului. Vasul Miraculos

În fată se vedea o masă întunecata, o mare de oameni tur-bați, urlând și agitându-se în încercarea de a urca dealul, dar primele trei rânduri se prăbușiră secerate de săgeți. Dar cei din spatele acestora nu se împrăștiară. Săriră peste trupurile prăbușite și continuară să înainteze. Deodată, arcașii se treziră doborâți de lovituri ori străpunși de sulițe.

Sam se ținu în preajma lui Joc Miller, care porni încet înainte, izbind cu securea în stânga și-n dreapta. Apoi, uriașul se prăvăli la pământ și, așa cum o haită de șacali atacă un leu bolnav, inamicii se repeziră asupra lui să-l dovedească. Sam încercă să ajungă la el; securea lui sfărâmă un scut și o căpățână, apoi un braț ridicat în aer, după care simți o durere arzătoare între coaste. Se trezi împins mereu înapoi, dar continuă să lovească în toate părțile cu securea până când, înfigând-o într-o țeastă, o pierdu. Se împiedică de un morman de lemne. Deasupra lui se afla podeaua casei sfârtecate, care încă stătea în picioare, susținută pe trei piloni.

Se răsuci și observă pistolul Mark I pe care-l lăsase lângă pat. Lângă el se aflau trei pachete de praf de pușcă și filamente de detonare îmbibate cu azotat și câteva gloanțe din plastic. Explozia le azvârlise afară din casă

Pe lângă el trecură doi bărbați încleștați ca într-un dans fiecare chinuindu-se să-și prindă adversarul în strânsoare, gemând de efort și privindu-se unul pe altul cu ură, în vreme ce pe fețele amândurora curgeau șiroaie de sânge. Cei doi se opriră o clipă și abia acum Sam îl recunoscu pe Regele Ioan. Dușmanul lui era mai înalt dar nu tot atât de bine clădit. Acesta din urmă își pierduse coiful și i se vedeau părul roșcovan și ochii albaștri care străluceau în lumina văpăilor de deasupra lor.

Sam desfăcu pistolul, introduse cartușul și încărcătura, așa cum o făcuse și în dimineața în care trăsese de probă pe deal, bloca țeava și se ridică în picioare. Cei doi bărbați încă luptau, unul dintre ei lunecă puțin și a trebuit să se retragă, apoi celălalt pați la fel; fiecare încerca să-și îngenuncheze adversarul. Ioan avea un cuțit din oțel în mâna dreaptă, iar dușmanul lui, o secure; fiecare se străduia să apuce brațul înarmat al celuilalt.

Sam aruncă o privire împrejur. Nu venea nimeni să-l atace. Se trase înapoi și întinse în față țeava pistolului, ținându-l cu ambele mâini, să nu-i tremure. Apăsă pe trăgaci, auzi declicul, arma zvâcni într-o parte din cauza cocoșului greu, urmă o flacăra orbitoare, un bubuit, un nor de fum și cel care-l atacase pe Ioan se prăbuși în lături, cu o jumătate de cap spulberată de glonț.

Ioan căzu la pământ gâfâind. Apoi se ridică singur, îl privi pe Sam care-și reîncărca arma și-i spuse:

— Mii de mulțumiri, colega! Omul acela era nepotul meu, Arthur!

Sam nu-i răspunse. Dacă ar fi dovedit mai mult sânge rece, ar fi așteptat până când Arthur l-ar fi ucis pe Ioan, iar apoi i-ar fi zburat capul. Părea o ironie ca el, Sam, care ar fi avut atâta de câștigat de pe urma morții lui Ioan, să-l salveze. Pe de altă parte, nici nu se putea aștepta la recunoștință din partea lui. Individul nu era în stare de asemenea sentimente.

Sam termină de încărcat pistolul și se îndepărta, căutându-l pe Joe Miller. O văzu însă pe Livy bătând în retragere cu pași împleticiți, apărându-se cu scutul de loviturile date cu o secure din piatră de un ulmak al cărui braț stâng atârna însângerat. Sulița ei se frânsese și în scurtă vreme ar fi fost doborâtă și scutul i-ar fi fost sfărâmat. Sam apucă pistolul de țeavă și lovind cu patul lui, crăpă capul ulmakului. Livy se prăbuși istovită la pământ și începu să plângă. În alte condiții, s-ar fi aplecat s-o mângâie, însă Livy părea să nu fi pățit nimic iar, pe de alta parte, Sam nu știa unde era Joe Miller. Se avântă în iureșul luptei și-l văzu pe Joe din nou în picioare, zdrobind țeste, trupuri și brațe cu lovituri ample de secure.

Sam se opri la câțiva pași de un bărbat care venea din spatele lui Joe, ținând o secure mare în ambele mâini. Sam trase, iar glonțul smulse o parte din pieptul omului.

Câteva clipe după aceea, dușmanii începură să se retragă, încercând să scape cu fuga. Cerul se întuneca. În lumina scăzută se vedeau oamenii din Parolando sosind dinspre nord și sud. Celelalte două coloane dușmane fuseseră risipite, iar întăririle îi copleșiseră pe atacatori. Pe deasupra, nou-sosiții aduseseră rachete și aruncaseră în aer bărcile și canoele care îi așteptau pe invadatori.

Sam se simțea prea înflăcărat ca să mai ia în seamă pierderile umane și distrugerile. Reușise să scape pentru prima oară de starea de melancolie care-l cuprindea ori de câte ori trebuia să lupte. În ultimele zece minute, bătălia îi provocase o bucurie reală.

O clipă mai târziu toată bucuria i se risipi. Pe câmpul de luptă apăru Hermann Goring, gol-pușcă, având o privire disperată în ochi; sângele îi șiroia pe față. Ținea brațele ridicate deasupra capului și striga:

— O, frați și surori! Rușine vouă! Ați ucis, ați urât, ați râvnit după sânge și ați trăit sentimentul crimei! De ce n-ați lăsat brațele jos să-i primiți pe dușmani cu iubire? Să le îngăduiți să facă ce vor din voi? Ați fi suferit și murit, însă victoria finală v-ar fi aparținut! Dușmanii ar fi simțit iubirea voastră, iar cu altă ocazie ar fi ezitat înainte de a porni la război. Iar după aceea poate și-ar fi pus întrebarea:,Ce fac? De ce mă port astfel? N-am câștigat nimic… iar iubirea voastră ar fi sfărâmat învelișul de piatră al inimilor lor și…”

Apropiindu-se din spate, Ioan îl lovi în cap cu mânerul cuțitului. Goring se prăbuși și rămase lat la pământ.

— Asta merită trădătorii! strigă Ioan. Se uită împrejur cu o figură fioroasă și răcni: Unde sunt Trimalchio și Mordaunt, ambasadorii mei?

— Doar n-or fi chiar atât de proști să mai zăbovească prin preajmă. N-o să pui niciodată mâna pe ei. Le-a fost limpede că-ți vei da seama cine te-a vândut lui Arthur, îl lămuri Sam.

Actul de brutalitate comis de Ioan împotriva lui Goring era ilegal, întrucât toată lumea din Parolando avea dreptul să-și exprime liber părerile. Sam socoti că arestarea lui Ioan într-un asemenea moment nu era măsura cea mai înțeleaptă. Și el simțise dorința de a-l lovi pe Goring.

Încă plângând, Livy trecu clătinându-se prin dreptul lor. Sam porni după ea către locul unde Cyrano stătea pe un morman de cadavre. Franțuzul avea vreo zece răni, dar nu grave, iar de la gardă până la vârf, floreta îi era mânjită de sânge. Făcuse o strălucită dovadă a calităților lui.

Livy se azvârli la pieptul lui. Sam le întoarse spatele și se îndepărtă. Nici măcar nu primise mulțumiri c-o salvase de la moarte.

Auzi o bufnitură puternică din spatele lui. Se răsuci pe călcâie. Restul casei se prăbușise cu piloni cu tot.

Se simțea secătuit de puteri, însă știa că nu va avea prilejul sa se odihnească în cursul zilei. Trebuia să evalueze pierderile umane și distrugerile provocate. Trebuia ca morții să fie transportați la fabrica de recuperare de pe deal, întrucât grăsimea lor era folosită pentru fabricarea glicerinei. Procedeul era respingător, însă necesar, iar morților oricum nu le mai păsa. Mâine aveau să reînvie undeva pe valea Fluviului, departe de acest loc.

În plus, întreaga populație trebuia ținută în alertă pentru a răspunde oricărui alt atac armat și se impunea urgentarea lucrărilor de construcție a zidului de-a lungul Fluviului Trebuia să fie trimiși cercetași și mesageri pe teren pentru a stabili cu exactitate care era situația militară. Exista pericolul ca uimakii, kleomenienii și noii britani să lanseze un atac pe toate fronturile.