Philip Farmer - Lumea Fluviului. Vasul Miraculos

Lui Sam îi venea greu să creadă că va avea aproape o sută patruzeci de ani când va ajunge la izvoarele Fluviului.

Dar ce însemna asta când îl așteptau mii de ani de tinerețe?

Privi prin iublourile babord. Câmpia era înțesata de oameni care coborau dinspre dealuri către fabrici. Dealurile din spatele său mu împânzite de alții, aflați în drum spre fabricile de pe dealuri. O mică armată lucra la barajul din nord-vest, de lângă poalele munților. Între două dealuri înalte se ridica un zid din beton pentru a zăgăzui apa unui pârâu care-și avea izvorul aproape în vârful muntelui. Când lacul format în spatele barajului va ajunge la cota maximă, surplusul de apă va fi folosit pentru acționarea generatoarelor electrice capabile să furnizeze energie morilor.

Deocamdată, energia electrică necesară provenea de la o piatra-potir. Un transformator coborâtor de tensiune de dimensiuni uriașe, construit din aluminiu, prelua energie de trei ori pe zi, o transmitea prin fire foarte groase tot din aluminiu către un dispozitiv mare cât o clădire cu două etaje, cunoscut sub numele de batacitor. Acesta era o descoperire electronică de la sfârșitul secolului al XX-lea, care înmagazina sute de kilovolți într-o sutime de microsecundă și o putea elibera la orice putere, începând cu o zecime de volt și terminând cu o sută de kilovolți. Era prototipul de batacitor care va ti instalat pe vapor. În prezent, energia era consumată în primul rând de un dispozitiv de tăiere construit de van Boom, care tăia bucățile de fier-nichel scoase la lumină din mina de pe câmpie. Energia putea fi folosită pentru topirea metalului. Aluminiul pentru fire și batacitorul fuseseră fabricate cu eforturi și costuri deosebite, din silicat de aluminiu, extras din lutul aflat sub rădăcinile ierbii de la poalele munților. Dar resursele se epuizaseră și singura sursa exploatabilă din punct de vedere economic se afla acum în Soul City.

Sam se așeză la birou, trase un sertar și scoase un ceaslov mare legat în piele de bășică de pește, cu paginile din hârtie fabricată din fibre de bambus. Era jurnalul său, Memoriile unui Lazăr. Deocamdată folosea cerneală făcută din apă și acid tanic obținut din coajă de stejar și cărbune chimic pur obținut din cărbune de lemn măcinat fin, aflat în suspensie, pentru a-și nota întâmplările și impresiile de peste zi. Când tehnologia din Parolando avea să atingă un nivel satisfăcător, va folosi înregistratorul electronic pe care i-l promisese van Boom.

Nici nu apucă să scrie câteva cuvinte, că auzi din nou răpăitul tobelor. Toba mare reprezenta liniile; tobele mici, punctele. Erau în codul Morse; limba, esperanto.

Von Richthofen urma să tragă la mal peste câteva minute.

Sam se ridică să privească din nou pe fereastră. Catamaranul pe care von Richthofen călătorise în aval cu trei zile în urmă se afla la jumătate de milă de mal. Prin iublourile de la tribord, Sam văzu un bărbat scund cu părul roșcovan ieșind pe porțile palatului din bușteni în care locuia Regele Ioan. În urma lui pășeau gărzi de corp și tot soiul de lingușitori.

Regele Ioan vroia să se asigure că von Richthofen nu-i transmitea vreun mesaj secret din partea lui Elwood Hacking.

Fostul monarh al Angliei, în prezent părtaș la domnie în Parolando, purta un kilt pepit în roșu și negru, un aranjament de prosoape care aducea cu un poncho, cizme înalte până la genunchi din piele roșie de Balaur de Fluviu. În jurul taliei purta o centură lată cu numeroase teci în care stăteau tot atâtea pumnale din oțel, o sabie scurtă și o secure. Într-o mână ținea un sceptru cu coroană, una dintre numeroasele surse de dispută între Sam și Regele Ioan. Sam nu era dispus să consume metal pentru astfel de anacronisme inutile, dar Ioan insistase, iar Sam bătuse în retragere.

Găsi o oarecare alinare când se gândi la numele acestei mici națiuni. În esperanto, Parolando însemna „țara pereche” și numele rămăsese, fiindcă era guvernată de doi oameni. Dar Sam nu-i spusese lui Ioan că o altă traducere putea fi „Țara lui Twain”.

Ioan o luă pe o potecă din pământ bătătorit care ocolea clădirea joasă a unei fabrici, apoi ajunse la picioarele scării de la baza locuinței lui Sam. Paza de corp, un individ mătăhălos, pe nume Sharkey, trase de frânghie și clopotul cel mic slobozi un clinchet.

Sam scoase capul pe ușă și strigă:

— Poftim la bord, Ioan!

Ioan ridică ochii albaștri spălăciți spre el și-i făcu semn lui Sharkey să urce înaintea lui Ioan se temea de asasini și avea toate motivele. Pe de altă parte, se simțea ofensat că trebuia să vină acasă la Sam, însă știa că von Richthofen își va prezenta raportul numai în fața lui.

Sharkey intră, cercetă timoneria lui Sam și se uită prin cele trei încăperi ale texasului. Sam auzi un muget, la fel de grav și de puternic precum al unui leu, venind dinspre ultimul dintre dormitoare. Sharkey reveni imediat și închise ușa.

— Chiar dacă-i bolnav, Joe Miller e-n stare să înghită la micul dejun trei boxeri profesioniști și să mai ceară supliment, spuse Sam cu un zâmbet

Sharkey nu-i răspunse. Făcu un semn în dreptul iubloului și Ioan urcă fără să se mai teamă că va cădea pradă unei ambuscade.

Catamaranul fusese tras pe uscat și silueta delicată a lui von Richthofen traversa câmpia, ținându-și potirul într-o mână și bastonul de ambasador, confecționat din lemn, în cealaltă. Privind pe un alt iublou, Sam îl văzu pe lunganul de Bergerac conducând un pluton de soldați către zidul dinspre sud. Pe Livy n-o zări.

Ioan intră.

— Bonan matenon, Johano! îl întâmpină Sam.

Ioan se simțea tare necăjit de faptul că Sam refuza să i se adreseze cu Via Rega Mosto — Maiestatea Voastră — atunci când erau singuri. La Konsulo — Consulul — era titlul corect al fiecăruia și până și acesta îi venea peste mână lui Sam, care-i încuraja pe alții să i se adreseze cu La Estro, Șeful, fiindcă asta îl înfuria peste măsură pe Ioan.

Ioan mormăi ceva și se așeză la masa rotundă. O altă pază de corp, un protomongol ciolănos și impresionant prin musculatură, Zaksksromb, despre care se presupunea că murise cam prin anul 30000 î.e.n., îi aprinse lui Ioan un trabuc uriaș. Zak, cum i se mai spunea, era, în afară de Joe Miller, cel mai puternic bărbat din Parolando. Unii susțineau că Joe Miller nu putea fi considerat om sau, cel puțin, sigur nu era homo sapiens.

Sam se gândi că ar fi bine ca Joe să se dea jos din pat. Zak îi crea o stare de iritare. Dar Joe mestecase gumă de visat drept sedativ. În urmă cu două zile, dintre ghearele unei macarale scăpase o bucată mare de siderit în timp ce Joe trecea pe sub ea. Macaragiul susținea că fusese vorba de un simplu accident, dar Sam avea motive să se îndoiască.

— Ai auzit ceva despre nepotul tău în ultima vreme? întrebă Sam și pufăi din trabuc.

Ioan nu tresări, însă ochii i se dilatară ușor. Îl privi pe Sam care se așezase între timp în fața lui la masă.

— Nu. Era necesar?

— Mă întrebam și eu. M-am gândit să-l invit pe Arthur la o discuție. Nu înțeleg de ce doriți să vă ucideți unul pe altul. Nu suntem pe Pământ, după cum bine știi. De ce să nu dăm uitării vechile dușmănii? Ce dacă l-ai băgat într-un sac și l-ai aruncat în estuar? Morții cu morții, viii cu viii. Am putea să ne folosim de pădurile lui și mai avem nevoie de calcar să producem carbonat de calciu și magneziu. El are din belșug așa ceva.

Ioan îl fulgeră cu privirea, apoi își plecă ochii și zâmbi.

„Vicleanul Ioan”, gândi Sam. „Lunecosul Ioan. Josnicul Ioan.”