Philip Farmer - Lumea Fluviului. Vasul Miraculos

Sam era din nou tânăr și plin de vigoare, dar mișcarea tot nu-i plăcea. De fiecare dată când mergea pe jos, se gândea la calea ferată pe care ar fi vrut s-o construiască de acasă până la malul Fluviului. Dar asta i-ar îngrădi libertatea de mișcare. De ce n-ar construi, în schimb, un automobil al cărui motor să funcționeze pe bază de alcool obținut din lemn?

Se trezi curând înconjurat de oameni; nu mai prididea să salute în dreapta și-n stânga: Saluton! și Bonan Matenon! Când ajunse la mal, îi dădu potirul său unui om care să-l așeze pe platforma adâncită a stâncii sure, în formă de ciupercă. În adâncitură se aflau deja aproape șase sute de potire, iar mulțimea se retrase la o distanță respectabilă. Cincisprezece minute mai târziu, din rocă țâșni un fulger însoțit de un zgomot asurzitor. Flăcările albastre se înălțară până la șapte-opt metri înălțime, iar tunetul răsună puternic, stârnind ecouri dinspre munți. Păstrătorii de potire numiți pentru acea zi urcară pe stâncă și înmânară cilindrii posesorilor lor. Sam pomi cu al său către timonerie, iar pe drum se întrebă de ce nu delega pe cineva să i-l aducă în fiecare zi. În realitate, fiecare om era atât de dependent de potir, încât nu-l putea încredința altcuiva, fiind tot timpul cu ochii pe el.

Ajuns acasă, glisa capacul. În cele șase despărțituri se găseau micul dejun și diverse bunătăți.

Potirul avea un fund fals în care era ascuns un convertor energie-materie și meniuri programate. În acea dimineață primise ouă cu șuncă, pâine prăjită cu unt și gem, un pahar cu lapte, o felie de pepene, zece țigări, o porție de marijuana, un cub de gumă de visat, un trabuc și o cană cu un lichior delicios.

Se așeză să mănânce cu mare poftă și, ridicând ochii, simți un gust neplăcut în gură. Privind pe iubloul de la tribord (ca să nu mai aibă sub ochi ușa casei lui Cyrano), văzu un tânăr îngenuncheat. Ținându-și ochii închiși și mâinile împreunate, individul se ruga. Purta doar un kilt și un os spiralat de Pește de Fluviu atârnat de gât cu un șnur din piele. Părul îi era blond închis, fața lată și trupul musculos. Dar coastele începuseră să-i iasă în evidență.

Credinciosul era Hermann Goring.

Sam scăpă o sudalmă și se ridică precipitat de pe scaun, dărâmându-l, îl ridică și-și mută micul dejun la masa rotundă din mijlocul camerei. Individul îi stricase pofta de mâncare în repetate rânduri. Sam nu suporta multe lucruri, dar pe ex-păcătoși îi ura cel mai mult, iar Hermann Goring păcătuise mai abitir decât mulți alții și acum, parcă pentru a-și ispăși păcatele, devenise mai sfânt decât oricare altul. Cel puțin așa i se părea lui Sam, deși Goring susținea că era, într-un fel, cel mai josnic dintre josnici.

Du-te naibii cu umilința ta arogantă cu tot, spusese Sam. Ori măcar du-o cu vânt din pupa, că pute…

Dacă n-ar fi existat Magna Carta, pe care o redactase chiar Sam (în ciuda protestelor Regelui Ioan, repetând în felul acesta istoria) de mult i-ar fi alungat pe Goring și pe susținătorii lui din Parolando. În fine, cel puțin de o săptămână. Dar Carta, constituția statului Parolando, cea mai democratică din istoria omenirii, prevedea libertatea religioasă și libertatea neîngrădită a cuvântului. Aproape totală, mai precis. Trebuia să fie prevăzute anumite limite.

Documentul pe care-l semnase cu mâna lui îi interzicea să-i împiedice pe misionarii Bisericii Celei de-A Doua Șanse să-și exercite dreptul la predică.

Cu toate astea, dacă Goring continua să protesteze, să țină cuvântări, să-i convertească și pe alții la doctrina rezistenței pașnice, Sam Clemens nu-și va vedea niciodată terminat vaporul. Hermann Goring făcuse din vapor un simbol; zicea că reprezintă trufia umană, lăcomia, înclinația spre violență și lipsa de respect față de planurile pe care le concepuse Creatorul pentru lumea oamenilor.

Omul nu trebuia să construiască Vapoare, ci mai curând temple impresionante pentru sufletul său. Omul nu avea nevoie acum decât de un acoperiș deasupra capului, ca să nu-l plouă, și pereți subțiri pentru a se bucura din când în când de puțină intimitate. Omul nu mai era nevoit să-și câștige existența prin sudoarea frunții. Alimentele și băutura îi erau oferite de-a gata, fără să fie obligat să dea nimic în schimb, nici măcar să se arate recunoscător. Omul avea acum timp pentru a-și hotărî destinul. Dar nu trebuia ca el să-i calce pe alții în picioare, să-i lipsească de bunuri, iubire sau demnitate. Trebuia să dovedească respect față de ceilalți și de sine însuși. Dar nu putea face asta prin hoție, tâlhărie, violență, dispreț. Trebuia să…

Sam îi întoarse spatele. Goring nutrea sentimente frumoase pe care Sam le împărtășea. Numai că Goring se înșela dacă își închipuia că, lingând picioarele celor care-i aduseseră pe oameni acolo, va contribui la nașterea unei Utopii sau la salvarea sufletelor. Umanitatea fusese trasă din nou pe sfoară; era folosită, maltratată și pervertită. Resuscitarea, reîntinerirea, lipsa bolilor, mâncarea, băutura și fumatul pe gratis, absența obligației de â munci din greu și a necesităților economice, toate erau iluzii, reprezentau acadele pentru ademenirea omenirii, aflate în faza copilăriei, către o alee întunecoasă unde… Unde, ce? Nu avea idee. Însă Necunoscutul Misterios spusese că omenirea eră atrasă în cea mai mare înșelătorie imaginabilă, chiar mai crudă decât cea reprezentată de viața pe Pământ. Omul fusese resuscitat și plasat pe această planetă ca subiect al unui uriaș studiu academic. Asta era tot. Iar după încheierea studiilor, Omul se va întoarce din nou în beznă și uitare. Înșelat iarăși.

Dar ce avea de câștigat Necunoscutul spunând asta celor câțiva oameni pe care-i selectase? De ce nu alesese un număr mai mic pentru a-l ajuta să-i înfrângă pe egalii săi, Eticii? Ce urmărea de fapt? Oare îi mințea pe Sam, Cyrano, Odiseu și pe ceilalți, pe care Sam încă nu-i cunoscuse?

Sam Clemens habar n-avea. Era la fel de neștiutor ca și pe Pământ. Nu știa decât una și bună: voia să aibă vaporul.

Ceața se ridicase; perioada destinată micului dejun se încheiase. Verifică ceasul cu apă și sună din clopotul cel mare de la timonerie. Imediat ce încetă să bată, începură fluierăturile sergenților. Pe întreaga suprafață a porțiunii late de zece mile, cunoscută și sub numele de Parolando, se auzeau țiuituri stridente. Apoi se auzi răpăitul tobelor și oamenii din Parolando își începură ziua de muncă.

În Parolando trăiau 17 000 de oameni, însă Vaporul avea să ia la bord doar o sută douăzeci. Dintre ei, douăzeci erau deja siguri că se vor îmbarca. Aceștia erau Sam și Joe Miller, Lothar von Richthofen, van Boom, de Bergerac, Odiseu, trei ingineri, Regele Ioan, plus femeile cu care împărțeau colibele, cărora li se făcuseră promisiuni de călătorie. Restul aveau să afle cu câteva zile înainte de plecare dacă trudiseră degeaba sau nu. La vremea cuvenită, numele acestora vor fi trecute pe bilete de hârtie care se vor introduce într-o cușcă mare din sârmă. Ea se va roti, iar apoi Sam, legat la ochi, o va opri și va extrage, unul după altul, o sută de nume. Acești norocoși vor forma echipajul vaporului Nu se închiriază.

Acesta va avea de călătorit aproximativ cinci milioane de mile, dacă puteau da crezare vorbelor Necunoscutului. Socotind că ar parcurge în jur de 335 de mile în douăzeci și patru de pe, vaporului i-ar lua mai bine de patruzeci și unu de ani pentru a ajunge la capătul Fluviului. Dar nu putea parcurge zilnic această distanță, desigur. Echipajul va trage la mal pentru a-și petrece vacanțele pe uscat și pentru efectuarea reparațiilor. Vaporul putea suferi uzuri, deși Sam plănuia să ia cu sine multe piese de schimb. O dată aflată în marș, nava nu se mai putea întoarce pentru piese de schimb și nici nu le putea găsi în altă parte. Nu vor mai descoperi nicăieri metal pentru așa ceva.