Philip Farmer - Lumea Fluviului. Vasul Miraculos

Sam fugi din timonerie și coborî pe scări, de pe o punte pe alta, până ajunse în labirintul din cală, dar Erik Bloodaxe rămânea mereu la doi pași în urma lui.

Sam Clemens alergă pe lângă motoarele electrice de dimensiuni colosale, intră în laboratorul de chimie, unde inginerii fabricau nitratul de potasiu din excremente umane și-l amestecau cu sulf și mangal pentru a obține praf de pușcă. Înșfacă un aprinzător și o lampă cu rășină, apăsă pe cursor și din cutie țâșni o sârma luminoasă, încinsă până la alb.

Oprește-te, altfel arunc toată nava în aer! strigă Sam.

Erik încremenise, dar își rotea securea uriașă pe deasupra capului. Rânji și spuse: Îți iubești vaporul mai mult decât orice altceva, chiar mai mult decât pe neprețuita Livy! N-ai îndrăzni s-o ucizi! O să te despic drept în două cu securea și-a să-ți iau Vaporul!

Nu! Nu! răcni Sam. Să nu-ndrăznești! Nu ești în stare! Nu poți! Acesta-i visul meu, dragostea mea, pasiunea, viața, lumea mea! Nu!

Nordicul se mai apropie cu un pas; securea vâjâi încă o dată pe deasupra capului.

Nu sunt în stare? Ia privește!

Sam privi peste umărul lui Bloodaxe și văzu o umbră. Se apropie și deveni o siluetă înaltă, fără chip. Era X, Necunoscutul Misterios, Eticul renegat care făcuse meteoritul să se prăbușească în Fluviu pentru ca Sam să aibă fier și nichel și să-și construiască nava pe această planetă săracă în minerale. Pentru a pluti în susul Fluviului, către Marea Polară de Nord, unde Tumul Cețurilor, Marele Potir, sau cum s-o fi numit, era ascuns într-o pâclă înghețată. Iar o dată ajuns acolo, împreună cu cei unsprezece oameni aleși de X pentru împlinirea planului încă nerevelat, Sam va năvăli în turn pentru a afla — ce anume? Ce se găsea acolo.

Necunoscutule! strigă Sam. Salvează-mă! Ajutor!

Hohotul de râs șuieră precum vântul mării polare, transformându-i măruntaiele în cristale de gheață.

Salvează-te singur, Sam!

Ba nu! Nu! răcni Sam. Si atunci deschise ochii și ultimul geamăt se stinse. Ori visase că gemea?

Se ridică în picioare. Patul era făcut din lemn de bambus, iar salteaua dintr-o țesătură de fibre de bambus, umplută cu frunze uriașe de arbore de fier. Pătura era încropită din cinci prosoape legate între ele cu cleme magnetice. În camera care măsura aproximativ șase metri pătrați, se aflau un pat lipit de un perete, un birou și o masă cu tăblie rotundă, în jur de doisprezece scaune, toate din lemn de bambus ori pin și o oală de noapte din lut ars. Se mai găseau și o găleată din bambus, pe jumătate plină cu apă, o cutie largă și înaltă cu multe compartimente pentru suluri de hârtie, un suport conținând fleșete din lemn de bambus și pin cu vârfurile din cremene sau fier, arcuri și săgeți din tisă, o secure de război din fier-nichel și patru cuțite lungi din oțel. Pe perete se vedeau zece cuiere de care atârnau prosoape albe. Pe un cuier pentru pălării se afla o șapcă de ofițer naval, confecționată din piele și acoperită cu pânză albă și subțire.

Pe masă era potirul lui, un cilindru metalic de culoare cenușie, având o toartă metalică.

Pe birou erau împrăștiate sticluțe din sticlă, conținând cerneală neagră precum funinginea, un număr de tocuri din os și unul din fier-nichel. Hârtiile de pe birou erau făcute din coajă de bambus, deși mai existau câteva foi din pergament subțire extras de pe partea interioară a stomacului de pește cu corn.

Ferestrele din geam (sau iublouri, cum obișnuia el să le numească) se înșirau de jur împrejurul camerei. După câte știa Sam Clemens, aceasta era singura casă care se putea mândri cu ferestre în întreaga Vale a Fluviului. Desigur, pe o rază de zece mii de mile, alta ca ea nu mai exista.

Singura lumină venea din cer. Cu toate că încă nu se crăpase de zi, lumina era ceva mai puternică decât cea aruncată de luna plină pe Pământ Stele uriașe și multicolore împânzeau cerul, unele atât de mari, încât arătau ca niște bucăți rupte din lună. Între stele, dincolo de ele și chiar în fața unora mai strălucitoare, se întindeau văluri și ghirlande sclipitoare. Erau de fapt nori cosmici formați din gaz, splendori ce-i fermecau pe oamenii sensibili la frumos care trăiau de-a lungul Fluviului.

Sam Clemens își linse buzele, simțind în gură un gust acru după alcoolul pe care-l băuse cu o seară înainte și gustul și mai neplăcut al visului din care tocmai se trezise, apoi făcu câțiva pași nesiguri prin cameră. Deschise ochii de-a binelea abia când ajunse la birou; își luă aprinzătorul și apropie firul înroșit al acestuia de lampa cu untură de pește aflată pe un suport din piatră.

Deschise un iublou și privi spre Fluviu. Cu un an în urmă n-ar fi văzut decât câmpia netedă, lată de aproape o milă și jumătate, acoperită de iarbă scurtă și aspră, de un verde aprins. Acum devenise un teren înfiorător, presărat cu movile de pământ, galerii adânci și multe clădiri construite din bambus și pin în care se aflau cuptoare din cărămidă. Acestea erau așa-zisele oțelării, fabrica de sticlă, topitoriile, morile de ciment, forjele, atelierele de fierărie, arsenalele, laboratoarele și fabricile de acid sulfuric și azotic. La jumătate de milă depărtare se vedea un gard înalt din bușteni de pin care înconjura locul unde avea să construiască prima ambarcațiune din metal.

În stânga lui licăreau câteva lămpi de lipit. Oamenii săpau chiar și noaptea pentru a scoate hălci mari de siderit din pământ, producând piese din fier-nichel.

În spatele său se aflase o pădure formată din arbori de fier înalți de trei sute de metri, pini roșii, stejar negru și alb, tisă și desișuri de bambuși. Toate aceste specii se înălțaseră cândva pe poalele dealurilor; se putea spune că, în general, dealurile rămăseseră la locul lor, însă arborii, în afara celor de fier, dispăruseră. Doar giganticii arbori de fier rezistaseră securilor mânuite de oamenii lui Clemens. Ierburile înalte fuseseră tăiate și fibrele lor, tratate chimic, deveniseră hârtie și frânghii, însă rădăcinile lor se dovediseră atât de rezistente și de încâlcite, încât nu avuseseră nici un motiv să le mai scoată din pământ. Truda și materialele necesare smulgerii rădăcinilor costase imens. Nu era vorba de bani, fiindcă așa ceva nu exista, ci de sudoare, piatră uzată și unelte din oțel care se ciobiseră.

Zona frumoasă cândva, cu nenumărați copaci, iarbă strălucitor de verde și flori colorate crescute pe plantele cățărătoare care înveșmântau copacii, arăta acum ca un câmp de bătălie. Fusese silit să creeze urâțenie pentru a construi un vapor frumos.

Sam tresări sub mângâierea vântului rece și umed care bătea întotdeauna seara dinspre amonte. Tresări înfiorat și de priveliștea dezolantă ce-i apărea în fața ochilor. Indiferent de părerea pe care o avea despre această lume, iubea frumusețea și ordinea ferească a naturii și îndrăgea aspectul de parc al văii. O făcuse să arate înfiorător din cauza visului său. Și trebuia să extindă hidoșenia, deoarece morile și fabricile lui aveau nevoie de tot mai mult lemn pe care să-l ardă, să-l transforme în hârtie ori mangal. Terminase până și ultimele resurse ale statului și aproape că epuizase și ceea ce obținuse prin negoț de la Cernskujo, aflat la nord și Publiujo, la sud. Dacă vroia mai mult, trebuia să pornească război împotriva celor mai apropiați vecini ori să încheie înțelegeri pentru a achiziționa materiale de la state mai îndepărtate sau de peste Fluviu. Sau să le cucerească și să ia de acolo tot lemnul. N-ar fi dorit să procedeze astfel; ura războiul din principiu, iar practic, abia de-l putea suporta.