Philip Farmer - Lumea Fluviului. Vasul Miraculos

Dar dacă ținea să aibă Vaporul, trebuia să procure lemn pentru a-și menține fabricile în funcțiune.

Mai avea nevoie și de bauxită, criolit și platină dacă voia să construiască generatoare și motoare din aluminiu.

Cea mai apropiată sursă de astfel de materiale era în Soul City, statul aflat la douăzeci și șase de mile în josul Fluviului, condus de Elwood Hacking, care ura albii.

Până acum, Sam reușise să dea arme din fier contra bauxită, criolit, cinabru și platină. Chiar și propriul stat al lui Sam, Parolando, avea mare nevoie de arme. Parcă vrând să împovăreze și mai mult situația lui Sam, Hacking insistase ca Parolando să-și folosească oamenii săi pentru extragerea și transportul minereului.

Sam oftă din rărunchi. De ce naiba nu dirijase Necunoscutul Misterios meteoritul să cadă exact lângă zăcământul de bauxită? Dacă ar fi fost așa, când el și vikingii lui Bloodaxe sosiseră în zonă imediat după căderea meteoritului, ar fi putut să pună mâna pe teritoriul pe care se afla în prezent Soul City. La sosire, Hacking ar fi fost silit fie să se alăture lui Sam, fie să plece în altă parte.

În ciuda forței pe care-o avea Necunoscutul, tot nu i-ar fi fost ușor să devieze un meteorit de o sută de mii de tone din fier-nichel de pe traiectorie pentru a-l face să cadă la numai douăzeci și șase de mile de zăcămintele de bauxită și alte minerale, în realitate. Necunoscutul își închipuise că nimerise drept la țintă, înainte de a pleca în acea misiune despre care nu scosese o vorbă, îi spusese lui Sam că mineralele se aflau în susul Fluviului, toate pe o rază de șapte mile. Dar se înșelase. Asta îl făcea pe Sam să fie fericit și, în același timp, furios. Era supărat fiindcă nu toate zăcămintele îi erau la îndemână, dar se bucura văzând că și Eticii puteau greși.

Acest adevăr nu le era de nici un folos oamenilor întemnițați pe vecie între munții înalți de 6 000 de metri într-o vale lată de aproximativ 9,9 mile. Dacă Sam nu reușea să-și construiască Vaporul, se putea ca oamenii să rămână prizonieri mii de ani sau o eternitate.

Sam se apropie de dulăpiorul din lemn de pin nevopsit, deschise ușa și scoase o sticlă cu aspect opac. Conținea aproape jumătate de litru de whisky donat de oamenii care nu obișnuiau să bea. Trase o dușcă zdravănă, se strâmbă, pufni, se bătu pe piept și puse sticla la loc. Ha! Nimic nu-i ca o dușcă la început de zi, mai ales după ce te-ai trezit dintr-un coșmar pe care l-ar fi detestat până și Marele Cenzor al Viselor. Asta numai dacă, Marele Cenzor l-ar fi iubit cât de cât și ar fi dovedit puțin respect față de un bine cunoscut creator de vise, adică Sam Clemens. Pesemne că Marele Cenzor nu ținea deloc la Sam. După toate aparențele, puțini îl mai îndrăgeau în ultimul timp. Iar el, pentru a-și construi nava, se vedea silit să facă tot soiul de lucruri neplăcute.

Iar Livy, cea care-i fusese soție pe Pământ vreme de treizeci de ani, îi făcea viața și mai amară.

Înjură, își mângâie mustața inexistentă, băgă din nou mâna în dulăpior și scoase sticla. Mai trase o dușcă. Simți lacrimi în ochi, dar nu-și dădu seama dacă erau din pricina tăriei băuturii ori a lui Livy. Pesemne că în lumea asta de forțe complexe și operațiuni misterioase — în care existau și agenți misterioși — lacrimile se datorau și unora și altora. La toate astea se adăugau alte lucruri, pe care intuiția nu se deranja să le detecteze în aceste momente. Intuiția trebuia să mai aștepte până când mintea i se va mai limpezi și atunci, cu un efort, va descoperi care sunt adevăratele probleme.

Traversă covorașele din fibre de bambus și se uită afară pe iublou. Jos, la vreo șaizeci de metri, sub ramurile unui arbore de fier, se afla o colibă cu două încăperi de formă rotundă și cu un acoperiș conic. În dormitor trebuia să fie Olivia Langdon Clemens, soția sa — fosta — și lunganul, deșiratul, năsosul și colțurosul Savinien Cyrano al II-lea de Bergerac, spadasin, libertin și om de litere.

— Livy, cum de-ai putut? se tângui Sam. Cum de te-a lăsat sufletul să-mi frângi inima, iubirea Tinereții Tale?

Trecuse un an de când ea sosise însoțită de Cyrano de Bergerac. Rămăsese trăsnit, așa cum nu i se întâmplase în cei șapte-zeci și patru de ani cât trăise pe Pământ și în cei douăzeci și unu de când se afla pe Lumea Fluviului. Dar își revenise. Mai bine zis, și-ar fi revenit dacă nu l-ar fi tulburat și altceva, dar nu atât de cumplit. Nimic nu se compara cu ceea ce-i făcuse Livy. La urma urmei, era explicabil ca ea să-și găsească pe cineva în decurs de douăzeci de ani. Mai ales că era tânără și frumoasă, plină de pasiune și nu nutrise speranța de a-l revedea vreodată. Chiar și el trăise cu vreo cinci-șase femei și nu se putea aștepta la fidelitate și castitate din partea ei. Dar crezuse că, atunci când îl va vedea, își va abandona însoțitorul așa cum te grăbești să azvârli din mână un fier încălzit la roșu.

Nici pomeneală. Ea îl iubea pe Bergerac.

De când apăruse din cețurile Fluviului, aproape că nu fusese zi în care să n-o vadă. Își vorbeau destul de politicos și uneori reușeau să-și iasă din carapace, râzând și glumind așa cum făceau și pe Pământ. Alteori, prin sclipiri inconfundabile, ochii lor își spuneau că vechea iubire încă mai pâlpâia între ei. În alte ocazii, închipuindu-și că dorul îi trecuse — de parcă ar fi post apucat de nevricale, se gândise el mai târziu râzând, când de fapt îi venea să plângă — pășea spre ea, ca tras de un magnet, însă ea se apropia și mai mult de Cyrano, dacă acesta se întâmpla să fie în preajmă, sau îl căuta din priviri dacă nu era.

Livy își petrecea noapte de noapte cu nespălatul, grosolanul, năsosul, gușatul franțuz, care se dovedea în același timp fascinant, inteligent, spiritual, viguros, talentat și inimitabil. „Broscoi viril”, bolborosi Sam. Și-l imagină sărind, orăcăind plin de dorință, către silueta eterică, delicată și atrăgătoare a lui Livy; țopăind și orăcăind…

Se cutremură. Nu-i slujea la nimic. Nu reușea s-o uite cu totul nici măcar când își aducea aici femei în secret, deși nu era nevoie să se ascundă. Chiar dacă mesteca gumă de visat, tot nu și-o putea scoate din gând. Ca un făcut, parcă adusă de vânturile dorinței, Livy pătrundea cu și mai multă forță în mintea lui ca o mare zbuciumată de furtună. Frumoasa navă Livy, cu velatură albă umflată de vânt, copastia rotunjită și forme aerodinamice și elegante…

Și-i auzea râsul, acel clinchet delicat, lucrul pe care-l îndura cel mai greu.

Se îndepărtă și privi pe iublourile prova. Rămase lângă piedestalul din lemn de stejar și timona cu spițe mari pe care o sculptase el însuși pentru Vapor. Încăperea aceasta era „timoneria” lui, iar cele două camere din spate constituiau texasul. Clădirea se afla pe partea de deal din imediata apropiere a câmpiei. Era așezată pe piloni înalți de zece metri și nu se putea; intra în ea decât pe o scară sau o scară de salvare (ca să folosim un termen marinăresc) de la tribord sau printr-un sabord direct de pe dealul din spatele camerei texasului. Deasupra timoneriei se găsea un clopot mare, după câte știa el, singurul de pe Lumea Fluviului. Când ceasul cu apă din colț anunța ora 6:00, el bătea clopotul. Iar valea cufundată încă în întuneric se trezea la viață.

Ceața încă plutea deasupra Fluviului și a malurilor lui, dar reuși să vadă forma uriașă culcușită a pietrei-potir situată la vreo milă și jumătate pe panta ce ducea spre Fluviu. O clipă mai târziu văzu o bărcuță ca de jucărie apărând din ceață. Două siluete săriră pe mal, apoi o luară la fugă spre dreapta. În lumina destul de puternică, Sam le urmări cu privirea, cu toate că uneori îi erau ascunse vederii de diferite clădiri. După ce siluetele ocoliră fabrica de olărie care avea două etaje, cei doi o tăiară drept spre dealuri. Abia acum îi pierdu din ochi, dar se părea că se îndreptau spre „palatul” din bușteni al lui Ioan Plantagenet.