Larry Niven - Inginerii Lumii Inelare

— E ca şi cum cineva s-ar fi pregătit să ne întâmpine. Suntem în continuare răsturnaţi cu susul în jos?

— Da.

— Deci nu putem accelera în sus. Numai în jos.

— Da.

— Vrei să încerci?

— Ce-mi ceri? Ar fi trebuit să fi renunţat chiar înainte de a-mi arde hiperpropulsorul…

— Linişteşte-te, acum.

— … sau poate chiar înainte de a mă fi decis să răpesc un om şi un Kzin. Aceasta a fost, probabil, greşeala cea mare…

— Pierdem timpul!

— Nu există loc unde să disipăm excesul de căldură al Acului . Utilizarea propulsoarelor ne va duce, într-o oră sau două, aproape de momentul când vom intra din nou în stază, în aşteptarea altor desfăşurări de evenimente.

— Atunci, opreşte-te o clipă! Ce ai obţinut cu radarul de profunzime?

— Rocă masivă în toate direcţiile, care se crapă în urma răcirii. Stai să extind câmpul… Louis? Podea din scrith la zece kilometri sub noi. Sub vârful Acului . Un acoperiş mai subţire din scrith la şaptesprezece kilometri deasupra.

Louis intrase în panică.

— Chmeee, ai auzit toate astea? Răspunsul îl primi într-o formă neobişnuită.

Auzi un urlet inuman de durere şi de furie când Chmeee apăru pe discul de păşit alergând şi protejându-şi ochii cu braţele. Harkabeeparolyn se feri din calea sa. Patul de apă i se interpuse în faţă; Kzinul se rostogoli peste el, până ajunse pe podea.

Louis se năpusti la duş. Îl porni la presiune maximă, sări peste patul de apă, îşi fixă umărul sub braţul lui Chmeee şi-l săltă. Carnea lui Chmeee era fierbinte sub blană.

Kzinul se ridică, urmărind jetul de apă rece. Se mişca astfel încât apa să-l pătrundă peste tot; apoi intră cu toată faţa în jet. În cele din urmă, întrebă:

— De unde ai ştiut?

— O să începi să miroşi într-un minut, răspunse Louis. Blană arsă. Ce s-a întâmplat?

— Brusc, am luat foc. Zeci de luminiţe roşii străluceau pe punte. Am sărit pe discuri. Landerul este încă pe pilot automat, dacă nu a fost deja distrus.

— O să aflăm. Acul este încastrat în lavă. Ultimule, mă auzi? Louis se întoarse spre puntea de comandă.

Păpuşarul se ghemuise, ţinându-şi ambele capete aplecate spre pântece.

Avusese parte de prea multe şocuri… Era uşor de constatat asta. Un ecran de pe puntea de comandă arăta o figură pe jumătate familiară.

Aceeaşi figură, mărită, privea din dreptunghiul care fusese o proiecţie a radarului de profunzime. O figură-mască, oarecum asemănătoare cu o faţă umană turnată din piele bătrână. Nu avea păr. Maxilarele erau puternice, fără dinţi. Din profunzimi, de sub marginea sprâncenelor, ochii îl scrutau contemplativ pe Louis.

— Se pare că v-aţi pierdut pilotul, spuse intrusul cu masca de piele. Plutea în afara carcasei: un Protector cu capul deformat şi umeri de forma unui pepene, o stafie în blocul de rocă care-i înconjura.

Louis reuşi doar să înghită în sec. Şocul venise mult prea repede şi dintr-o direcţie neaşteptată. Era conştient doar de faptul că alături de el se afla Chmeee, care se stropea în continuare cu apă şi analiza un potenţial inamic. Constructorii Oraşului rămăseseră muţi. Dacă Louis interpreta corect figurile lor, erau mai aproape de adoraţie şi de extaz decât de teamă.

— Sunteţi complet prinşi în trapă, spuse Protectorul. Destul de curând, veţi intra în stază şi nu este nevoie să mai discutăm ce se va întâmpla după aceea. Mă simt eliberat. Mă întreb dacă eu însumi m-aş fi hotărât să vă ucid.

— Am crezut că aţi murit cu toţii, spuse Louis.

— Pak au murit cu un sfert de milion de ani în urmă. — Deşi buzele şi gingiile deformate ale Protectorului distorsionau anumite consoane, acesta vorbea clar în interplanetară. De ce tocmai în interplanetară? — O epidemie i-a omorât pe toţi. Aţi avut dreptate să presupuneţi că toţi Protectorii au murit. Dar arborele vieţii trăieşte încă sub Harta Marte. Uneori, el este descoperit. Presupun că drogul nemuririi a fost fabricat aici, atunci când un Protector a avut nevoie de fonduri pentru vreun proiect.

— Cum ai învăţat interplanetara?

— Am crescut cu ea. Louis, nu mă recunoşti? Bărbatul icni. Parcă ar fi fost lovit cu un cuţit în stomac.

— Teela? Cum e posibil?

Figura ei era la fel de împietrită ca o mască. Cum îşi exterioriza sentimentele?

— Puţină cunoaştere, spuse ea. Ştii povestea… Căutătorul voia să găsească baza Arcadei. Mi-am etalat educaţia superioară în faţa lui: i-am spus că Arcada nu are bază şi că lumea este un inel. S-a supărat rău de tot. I-am spus că dacă ar căuta locul de unde lumea poate fi condusă, ar trebui să se ghideze după barăcile constructorilor.

— Centrul de Reparaţie, aprobă Louis. Aruncând o privire spre puntea de comandă, văzu că Ultimul arăta ca un taburel alungit şi decorat cu pietre rubinii şi violete.

— Desigur, ar fi putut deveni Centru de Reparaţie şi, de asemenea, centru de putere, adăugă Protectorul. Căutătorul şi-a amintit de poveştile despre Marele Ocean. Părea o alegere potrivită, întrucât era protejat de barierele naturale ale distanţelor, de furtuni şi de zeci de nişe ecologice de pradă. Astronomii studiaseră Marele Ocean de la depărtare şi Căutătorul îşi amintea suficient pentru a ridica hărţi.

— Ne-au trebuit şaisprezece ani ca să traversăm Marele Ocean. Probabil că s-au format legende referitoare la această călătorie. Ştiai că Hărţile sunt stocate? Kzinii au colonizat Harta Pământ. N-am fi reuşit să continuăm dacă n-am fi capturat o navă colonială Kzinti. Există insule în Marele Ocean care sunt, de fapt, imense forme de viaţă, spatele lor fiind acoperit cu vegetaţie, şi care se scufundă atunci când marinarul se aşteaptă mai puţin…

— Teela! Cum? Cum ai reuşit să devii astfel?

— Puţină cunoaştere, Louis. N-am aflat originea Inginerilor Lumii Inelare decât mult prea târziu.

— Dar tu erai o norocoasă!

Protectorul dădu din cap.

— Încrucişaţi pentru noroc de Păpuşarii Pierson, care s-au amestecat în Legile Fertilităţii Terestre pentru a crea Loteriile Dreptului de Naştere. Tu ai presupus că a funcţionat. Mie, întotdeauna mi s-au părut stupide. Louis, vrei să crezi că şase generaţii de câştigători la Loteriile Dreptului de Naştere au produs o fiinţă umană norocoasă?

Bărbatul nu-i răspunse.

— Numai una? — Strania făptură părea că râde. — Gândeşte-te la norocul tuturor descendenţilor tuturor câştigătorilor la Loteriile Dreptului de Naştere. În douăzeci de mii de ani, ar trebui să-şi fi găsit drumul de plecare din galaxie, fugind de explozia nucleului galactic. De ce nu la bordul Lumii Inelare? Are trei milioane de suprafeţe terestre locuibile şi poate fi deplasată, Louis. Lumea Inelară este norocul nenăscuţilor descendenţi ai oamenilor împerecheaţi pentru noroc. Dacă pot salva Lumea Inelară, înseamnă că a fost un noroc pentru ei că am venit aici cu douăzeci şi trei de ani în urmă, noroc că eu şi Căutătorul am găsit intrarea în Mons Olympus. Norocul lor. Niciodată al meu.

— Şi el a păţit acelaşi lucru?

— Căutătorul a murit, desigur. Amândoi am devenit ahtiaţi după rădăcinile arborelui vieţii, dar Căutătorul era cu o mie de ani prea bătrân. L-a omorât.

— N-ar fi trebuit să vă părăsesc niciodată, spuse Louis.

— N-ai avut de ales. Nici eu n-am avut — dacă mai crezi în noroc. Acum, am şi mai puţin de ales. Instinctele sunt foarte puternice la un Protector.