Larry Niven: Lumea Inelară

În inima zonei în care trepida viaţa de noapte a Beirutului, într-una dintre numeroasele cabine de transfer pentru uz general, dispuse în şir indian, Louis Wu păşi în realitate.

Părul strâns într-o coadă de o jumătate de metru era la fel de alb şi de strălucitor precum zăpada artificială. Pielea, atât pe corp, cât şi pe scalpul epilat era de un galben-crom; ochii aveau un iris auriu, iar roba de culoare albastru-imperial era decorată prin supraimpresiune stereoptică cu un dragon auriu. În momentul apariţiei, zâmbea larg, arătându-şi dinţii standard, perfecţi şi perlaţi. Zâmbea şi făcea cu mâna semne de adio. Dar zâmbetul îi era pe cale de a se şterge, şi chiar îi dispăru după câteva clipe, iar expresia feţei sale aducea acum mai degrabă cu o mască de cauciuc pe punctul de a se topi. În acele momente, Louis Wu îşi arăta cu adevărat vârsta.

Timp de câteva clipe, privi forfota oraşului, călătorii care se materializau în cabinele de transfer venind din locuri necunoscute, trecătorii care-l depăşeau la pas, acum când, o dată cu lăsarea nopţii, trotuarele rulante îşi încetaseră mişcarea. Deodată, ceasurile din turnuri începură să bată orele douăzeci şi trei. Louis Wu îşi îndreptă umerii şi ieşi din cabină în întâmpinarea celorlalţi.

În Resht, acolo unde petrecerea dată de el continua cu toate pânzele sus, ziua sa de naştere trecuse, întrucât se iviseră deja zorii următoarei dimineţi. Aici, în Beirut, era cu o oră mai devreme. Într-un mic restaurant în aer liber, Louis oferi, de câteva ori, de băut la toată lumea, încurajând astfel cântăreţii în arabă şi interplanetară. Părăsi oraşul cu puţin înainte de miezul nopţii, îndreptându-se spre Budapesta.

Oare cei de acasă îşi dăduseră în sfârşit seama că fugise de la propria sa aniversare? Probabil că vor fi presupus că se afla în compania unei femei şi că se va întoarce peste câteva ore. Dar Louis Wu plecase singur, luând-o la sănătoasa înainte de miezul nopţii, urmărit de ziua următoare. Douăzeci şi patru de ore se dovedeau insuficiente pentru cea de-a două suta aniversare a cuiva.

Cei de acasă se puteau descurca şi fără el. Prietenii lui Louis erau capabili să-şi poarte singuri de grijă. În privinţa asta, standardele sale erau inflexibile.

În Budapesta fu o revărsare de vinuri şi dansuri acrobatice, localnicii tolerându-l ca pe un turist plin de bani, iar ceilalţi turişti tratându-l ca pe un localnic înstărit. Dansă dansurile localnicilor şi le gustă vinurile, apoi dispăru cu puţin înainte de miezul nopţii.

În Munchen se plimbă.

Aerul era călduţ şi curat şi-i alungă o parte din ceaţa ce-i năclăise creierul în urma alcoolului consumat. Se plimbă pe trotuarele rulante, iluminate din belşug, adăugând viteza sa celor şaisprezece kilometri pe oră ai acestora. Îi trecu prin minte că în fiecare oraş de pe planeta aceasta existau trotuare rulante, mişcându-se cu şaisprezece kilometri pe oră.

Părea un gând intolerabil. Nu neobişnuit, doar intolerabil. Louis Wu putea vedea cât de mult semăna Munchenul cu Cairo şi Resht… şi cu San Francisco, şi cu Topeka, şi cu Londra, şi cu Amsterdam. Magazinele înşirate de-a lungul trotuarelor rulante vindeau aceleaşi produse în toată lumea. Localnicii care treceau pe lângă el arătau la fel, erau îmbrăcaţi la fel. Nu mai erau nici americani, nici germani sau egipteni, ci doar indivizi înfricoşător de asemănători.

În numai trei secole şi jumătate, cabinele de transfer reuşiseră această performanţă. Ele acopereau planeta, alcătuind o reţea de transfer instantaneu. Diferenţa între Moscova şi Sidney era doar de o clipă şi de o monedă de zece stelari. Inevitabil, oraşele se extinseseră în decursul secolelor, ajungând să se unească unul cu celălalt, denumirile lor rămânând doar relicve ale trecutului.

San Francisco şi San Diego reprezentau acum partea nordică şi respectiv sudică ale aceluiaşi megaoraş costier. Dar câţi oameni mai ştiau care dintre extremităţi era unul şi care celălalt? Extrem de puţini, cu siguranţă.

Gânduri negre pentru a două suta aniversare a cuiva.

Totuşi, întrepătrunderea oraşelor era o realitate. Louis o văzuse înfăptuindu-se. Toate iraţionalităţile legate de timp, loc şi obiceiuri amestecându-se într-o singură raţionalitate a Oraşului Mondial, acoperind planeta ca o pastă gri insipidă. Mai vorbea cineva în zilele astea Deutsche, English, Frangais, Espanol? Cu toţii vorbeau interplanetara. Nuanţele de machiaj la modă se schimbau toate odată în întreaga lume, ca într-o singură operaţie chirurgicală monstruoasă.

Sosise vremea unui nou sabatical? Cufundat în necunoscut, singur într-o navă izolată, cu pielea, ochii şi părul în culorile lor naturale, cu barba crescându-i la întâmplare…

— Aiurea, îşi zise Louis, de-abia m-am întors dintr-unul.

Asta se întâmplase acum douăzeci de ani.

Se apropia din nou miezul nopţii. Louis găsi o cabină de transfer, îşi introduse cartea de credit în fanta corespunzătoare şi programă aparatul cu destinaţia Sevilla.

Se materializă într-o încăpere scăldată de soare.

— Ce naiba? se întrebă, clipind din cauza luminii puternice.

Cabina de transfer funcţionase aiurea. În Sevilla ar fi trebuit să fie noapte. Louis Wu apăsă iar pe taste, apoi se întoarse şi privi din nou.

Se afla într-o anonimă cameră de hotel, suficient de prozaică pentru ca unicul ei ocupant să fie de două ori mai şocant.

Din mijlocul camerei îl studia ceva sau cineva — nici om, nici umanoid. Era sprijinit pe trei picioare şi-l fixa pe Louis Wu din două direcţii, cu ochii celor două capete turtite ridicate pe gâturi flexibile şi zvelte. Pe cea mai mare parte a corpului pielea îi era incredibil de albă şi cu aspect catifelat, având o singură coamă lată maronie ce se întindea de la confluenţa celor două gâturi, de-a lungul spatelui, până la şoldul complex al celui de-al treilea picior posterior. Cele două picioare din faţă fiind uşor depărtate, micile copite cu cleşti cu care se terminau formau cu aproximaţie, pe podea, un triunghi echilateral.

Louis presupuse că acea ciudăţenie reprezenta doar un animal extraterestru. În acele capete turtite nu avea cum să fie loc şi pentru creiere. Apoi observă cocoaşa care se ridica la baza încrengăturii gâturilor, acolo unde coama se aduna într-un smoc protector, şi în minte îi reveniră noţiuni învăţate cu optsprezece decenii în urmă. Era un Păpuşar, un Păpuşar Pierson. Craniul şi creierul său se aflau sub cocoaşă. Nu era un animal, ci o fiinţă cel puţin la fel de inteligentă ca omul. Iar ochii, câte unul pentru fiecare cap, adânc încastraţi în alveolele lor osoase, îl priveau fix pe Louis Wu din două direcţii.

Louis încercă uşa. Era încuiată.

Era încuiat pe dinafară, dar putea să acţioneze comenzile cabinei de transfer şi să dispară. Aşa ceva, însă, nu-i trecu prin cap. Nu întâlneşti în fiecare zi un Păpuşar Pierson. Specia dispăruse din spaţiul cunoscut încă înainte ca Louis Wu să fi apărut pe lume.

— Te pot ajuta cu ceva? întrebă Louis.

— Poţi, răspunse fiinţa…

… cu o voce desprinsă, parcă, din visurile unui adolescent. Dacă Louis şi-ar fi putut închipui o femeie căreia să i se potrivească o asemenea voce, ea ar fi trebuit să aparţină Cleopatrei, Elenei din Troia, lui Marilyn Monroe şi lui Lorelei Hunz luate la un loc.

— Tanj!

Înjurătura părea mai potrivită ca oricând. Într-o traducere aproximativă, ea însemna: „Nu-i dreptate pe lume”. O asemenea voce n-ar fi trebuit să aparţină unui monstru cu două capete şi sex nedefinit.