Larry Niven: Lumea Inelară

Un sfert de tonă de carnivor raţional se postă lângă Păpuşar şi i se adresă:

— la spune-mi, chiar crezi că poţi insulta numele Patriarhului şi apoi să rămâi în viaţă?

Păpuşarul îi răspunse fără nici un tremur în voce:

— Eu sunt cel care, pe o planetă ce orbitează în jurul stelei Beta din Constelaţia Lirei, am tras o lovitură cu copita din spate în burta unui Kzin căruia i se spunea Căpitanul Chuft, rupându-i trei elemente ale structurii sale endoscheletice. Am nevoie de un Kzin curajos.

— Continuă! spuse arătarea cu ochii negri.

În ciuda limitărilor impuse de conformaţia gurii sale, cuvintele sunau extraordinar de corect în interplanetară. Totuşi, vocea nu-i trăda furia pe care trebuia s-o fi simţit. Judecând după lipsa de emotivitate arătată de Kzin sau de Păpuşar, Louis ar fi putut crede că urmăreşte un străvechi ritual. Numai că hrana de pe masa Kzinilor avea aspect de carne crudă, însângerată şi aburindă pentru că fusese adusă la temperatura corpului cu puţin timp înainte de a fi servită. Şi toţi Kzinii rânjeau.

— Acest om şi cu mine, continuă tovarăşul lui Louis, vom explora un loc la care n-a visat niciodată vreun Kzin. Avem nevoie de un Kzin în echipajul nostru. Îndrăzneşte un Kzin să meargă acolo unde merge un Păpuşar?

— Se spune că Păpuşarii, ca nişte mâncători de plante ce sunt, fug de luptă, nu o caută!

— Veţi vedea şi veţi judeca. Recompensa, dacă cel ales va supravieţui, va consta în planurile unei nave de un tip cu totul nou, plus un model al navei înseşi. Modelul poate fi considerat ca o plată suplimentară pentru condiţii de risc deosebit.

Păpuşarul nu făcuse deloc economie de insulte la adresa Kzinilor, gândi Louis. Niciodată nu plăteşti un Kzin pentru riscul pe care şi-l asumă. Se presupune că un Kzin nici nu sesizează pericolul. Cu toate acestea, singura remarcă a Kzinului fu: „Accept”.

Ceilalţi trei Kzini începură să mârâie la el.

Primul le răspunse în acelaşi mod.

Un singur Kzin mârâie la fel de urât ca o pisică ce se bate. Să asculţi patru Kzini aflaţi într-o discuţie animată e ca şi cum te-ai afla în mijlocul unui război de feline. Atenuatoarele sonice ale restaurantului intrară automat în funcţiune şi mârâiturile deveniră îndepărtate, dar tot continuară să se audă.

Louis îşi comandă încă o băutură. Luând în considerare ceea ce cunoştea el despre Kzini, aceştia patru dădeau dovadă de o reţinere cu totul remarcabilă. Păpuşarul se afla încă în viaţă.

Cearta se sfârşi şi cei patru se reîntoarseră spre ei. Cel cu petele negre în dreptul ochilor îl întrebă pe Păpuşar:

— Cum te numeşti?

— Am luat numele uman de Nessus. Numele meu adevărat este… Pentru o clipă, din remarcabilele coarde vocale ale Păpuşarului se revărsă un fluviu de muzică orchestrală.

— În ordine, Nessus! Cred că înţelegi că noi constituim o ambasadă Kzinti pentru Pământ. El este Harch, el Ftanss, cel cu dungile galbene este Hroth, iar eu, fiind doar ucenic şi descendent al unei familii din casta inferioară, nu port nici un nume. Sunt strigat după profesia mea: Interlocutorul Animalelor.

Louis se forţă să rămână calm.

— … Problema este că noi suntem necesari aici. Au loc negocieri delicate… dar asta nu e treaba voastră. S-a decis că eu sunt singurul care pot fi înlocuit. Dacă noul vostru tip de navă se dovedeşte valoros, voi veni cu voi. În caz contrar, va trebui să caut alte ocazii pentru a-mi demonstra curajul.

— Satisfăcător, conchise Păpuşarul, ridicându-se.

Louis rămase aşezat.

— Cum sună în Kzinti rangul tău?

— În dialectul Hero sună cam aşa…

Răsună un mieunat pe o notă înaltă.

— Atunci, de ce nu ne-ai informat de la bun început? A fost o insultă deliberată?

— Da, răspunse Interlocutorul Animalelor. Am fost furios. Obişnuit cu standardele sale în privinţa tactului, Louis s-ar fi aşteptat ca Kzinul să mintă. Atunci ar fi putut pretinde că-l crede, iar Kzinul s-ar fi dovedit mai politicos pe viitor… Acum, însă, era prea târziu să mai dea înapoi. Mai ezită o secundă, înainte de a-i replica:

— Şi care e obiceiul?

— Trebuie să ne luptăm fără arme, imediat ce rosteşti provocarea. Sau unul dintre noi trebuie să-şi ceară scuze.

Louis se ridică. Ştia că era sinucidere curată, dar n-avea ce face: ar fi trebuit să-şi aducă aminte care erau obiceiurile.

— Dinte contra dinte, gheară contra unghie, te provoc la luptă, deoarece nu putem împărţi Universul în pace!

Fără să-şi ridice capul, Kzinul căruia i se spunea Hroth vorbi:

— Trebuie să-ţi cer scuze în numele tovarăşului meu, Interlocutorul.

— Poftim? exclamă Louis.

— Aceasta este funcţia mea, explică Kzinul cu dungi galbene. A te afla mereu în situaţii în care trebuie să lupţi sau să-ţi ceri scuze este o constantă a firii Kzinti. Ştii ce se întâmplă când luptăm. Astăzi, numărul nostru este a opta parte din câţi eram odată, înainte ca Kzinii să-i fi întâlnit pe oameni. Coloniile noastre sunt acum coloniile voastre, speciile care au fost în sclavia noastră sunt acum libere, deţin tehnologii umane şi au adoptat etica umană. Atunci când trebuie să ne cerem scuze sau să luptăm, funcţia mea este de a cere scuze.

Louis se aşeză la loc. Se părea că avea să scape cu viaţă.

— N-aş vrea slujba ta pentru nimic în lume! spuse el.

— Fireşte că nu, dacă ar fi trebuit să lupţi cu un Kzin cu mâinile goale. Dar Patriarhul crede că sunt inutil în alte treburi. Inteligenţa mea este scăzută, sănătatea proastă, coordonarea mişcărilor îngrozitoare. Cum altfel mi-aş putea păstra numele?

Louis îşi sorbi încet băutura, rugându-se ca altcineva să schimbe subiectul. Kzinul umil îl făcea să se simtă stânjenit.

— Acum să mâncăm! spuse cel numit Interlocutorul. Doar dacă misiunea noastră nu este urgentă…

— Nicidecum! răspunse Păpuşarul. Echipajul nu este complet încă. Colegii mei mă vor anunţa când îl vor localiza pe cel de-al patrulea membru, suficient de calificat. Până atunci, să mâncăm!

Interlocutorul dori să mai adauge ceva, înainte de a se întoarce la masa sa:

— Louis, provocarea ta mi s-a părut excesiv de prolixă. Atunci când provoci un Kzin, ajunge un singur urlet de furie. Urli şi loveşti!

— Urli şi loveşti, încuviinţă Louis. Grozav!

Louis Wu cunoştea persoane care închideau ochii atunci când foloseau o cabină de transfer. Schimbarea bruscă de peisaj le provoca ameţeală. În concepţia lui, asta era o prostie, dar unii dintre prietenii săi erau chiar şi mai tâmpiţi decât atât.

Ţinu ochii deschişi în timp ce programă cabina. Ceilalţi dispărură. Cineva strigă:

— Hei, s-a întors!

În dreptul uşii se formă o grămadă. Louis se văzu nevoit să depună eforturi pentru a o putea deschide.

— Sunteţi cu toţii mai tâmpiţi decât Finagle. N-a plecat acasă nimeni dintre voi?

Îşi desfăcu braţele, ca şi cum ar fi vrut să-i cuprindă pe toţi, apoi se aruncă înainte, precum un plug de zăpadă, încercând să-i urnească din loc.

— Faceţi loc, ţopârlanilor! Mai aştept pe cineva.

— Grozav! răcni o voce în urechea sa.

O mână anonimă îi desfăcu degetele şi i le îndoi în jurul unui bol cu băutură. Louis îi îmbrăţişă pe cei şapte-opt oaspeţi din raza sa de acţiune şi zâmbi mulţumit.

Louis Wu. De la distanţă părea un oriental, cu pielea galben-pal şi părul alb, lins. Luxoasa sa robă albastră era drapată cu grijă, astfel încât să nu-i stânjenească mişcările, deşi acest lucru părea imposibil.