Larry Niven - Inginerii Lumii Inelare

— Există un astfel de canion?

— Desigur. Mi-am făcut temele. Louis, polii reprezintă miza cea mai mare. Marţienii niciodată nu s-au apropiat de poli. I-a ucis apa.

Harta reprezenta o proiecţie polară; Polul Sud era răspândit în jurul marginilor.

— Okay. Du-ne la Polul Nord! Dacă nu vom găsi nimic, vom spirala spre zona dinafară. Rămâi deasupra şi ţine toate instrumentele în funcţiune! Să nu ne facem prea multe griji dacă ceva trage asupra Acului . Chmeee, mă auzi?

— Te aud.

— Spune-ne tot ce vezi. Există destule şanse ca tu să afli ceea ce căutăm. Nu încerca să faci ceva. — „Oare se va supune?” se întrebă Louis. — N-o să invadăm zona cu un biet lander. Suntem ca nişte hoţi. Mai bine să fim loviţi într-o carcasă Produs General.

Radarul de profunzime se oprea în fundaţia de scrith . Deasupra scrith-ului , munţii şi văile păreau translucide. Existau mări de praf marţian suficient de fin pentru a curge asemeni unui ulei. Sub praf, erau oraşe de tot felul: clădiri din piatră mai densă decât praful, cu pereţi curbaţi şi colţuri rotunjite, prevăzuţi cu foarte multe deschizături. Constructorii Oraşului priveau uimiţi, la fel şi Louis Wu. Marţienii din spaţiul cunoscut dispăruseră de sute de ani.

Aerul era transparent, aidoma vidului. Departe, spre tribord, dincolo de orizont, se zărea un munte cu mult mai înalt decât cei de pe Pământ. Mons Olympus, desigur. Şi un fel de aşchie albă ce plutea deasupra craterului.

Acul se prăvăli şi îşi opri căderea chiar deasupra dunelor ce creşteau cu repeziciune. Structura era încă vizibilă, de la înălţimea la care zburau, cincizeci sau şaizeci de metri deasupra vârfului; iar Acul trebuia să fi fost destul de vizibil pentru ocupanţii ei.

— Chmeee?

— Te ascult.

Louis îşi reprimă tentaţia de a vorbi în şoaptă.

— Am descoperit un zgârie-nori plutitor. S-ar putea să aibă treizeci de etaje şi e prevăzut cu ferestre panoramice şi rampă de aterizare pentru maşini. E construit ca un con dublu. Seamănă foarte mult cu clădirea pe care am luat-o noi în prima călătorie, folositoarea navă Improbabilul .

— E identică?

— Nu tocmai, dar aproape. Şi pluteşte deasupra celui mai înalt munte de pe Marte. Tanj, parcă ar fi un post de semnalizare!

— Pare a fi un semnal destinat nouă. Să mă teleportez?

— Încă nu. Ai descoperit ceva?

— Cred că am găsit conturul unei trape uriaşe în spatele cascadei. Ar putea trece prin ea o flotă de război sau un petec capabil să acopere craterul Pumnului-lui-Dumnezeu. E posibil să se deschidă cu ajutorul unor semnale. N-am încercat.

— Nu încerca! Rămâi pe poziţii! Ultimule?

— Am nivelul de radiaţie şi scanarea radarului de profunzime. Clădirea radiază puţină energie. Levitaţia magnetică nu necesită o cantitate prea mare de energie.

— Ce este înăuntru?

— Iată!

Ultimul le oferi o imagine. Radarul de profunzime arăta o construcţie colorată în gri-translucid. Părea a fi o clădire plutitoare modificată pentru călătorie, cu rezervoare de combustibil şi motoare pentru aer respirabil montate la etajul al cincisprezecelea.

— Solidă construcţie, aprecie Ultimul. Pereţi din beton sau ceva la fel de dens. Nu există nici un vehicul în hangar. Acelea sunt telescoape sau alţi senzori, în turn şi în fundaţie. Nu pot preciza dacă structura este ocupată.

— Asta este, într-adevăr, problema. Aş vrea să vă prezint o strategie. Voi spuneţi-mi cum sună. Unu: ne ducem, cât se poate de repede, chiar deasupra piscului.

— Devenind astfel o ţintă perfectă…

— Suntem ţintă şi acum.

— Nu şi pentru armele ce s-ar afla în interiorul lui Mons Olympus.

— Atunci, de ce dracu’ mai purtăm cu noi o carcasă Produs General? Dacă nimeni nu trage asupra noastră, trecem la punctul doi: analizăm craterul cu radarul de profunzime. Dacă nu găsim altceva decât un planşeu din scrith curat, atunci trecem la etapa a treia: vaporizăm clădirea. Putem s-o facem? Rapid?

— Da. Nu avem însă energie înmagazinată pentru o eventuală repetiţie. Care este pasul al patrulea?

— Orice mijloc ce ne-ar duce înăuntru cât mai rapid. Chmeee, fii pregătit să ne salvezi cum poţi mai bine! Acum, spune-mi dacă ai de gând „să îngheţi” pe la jumătatea acestui plan.

— N-aş îndrăzni!

— Aşteaptă o clipă!

Louis observase că oaspeţii lui băştinaşi erau speriaţi de moarte.

— Dacă există un loc de unde lumea ta poate fi salvată, respectivul loc se află chiar sub noi, îi vorbi el lui Harkabeeparolyn. Credem că am găsit uşa. Se pare că a mai găsit-o şi altcineva. Nu ştim nimic despre el sau ei. Înţelegi?

— Sunt speriată, răspunse femeia.

— Şi eu sunt. Poţi să-l calmezi pe băiat?

— Dar tu poţi să mă ţii pe mine calmă? — Râse nervos. — Am să încerc.

— Ultimule, dă-i drumul!

Acul ţâşni spre cer cu aproape 20 g, se rostogoli şi se opri cu susul în jos, în vecinătatea clădirii plutitoare. Stomacul lui Louis se dădu şi el peste cap. Ambii Constructori ai Oraşului se ghemuiseră. Kawaresksenjajok îl strângea furibund de braţ.

O scurtă privire le arătă că fundul craterului era plin de lavă veche. Louis trecu la imaginea radarului de profunzime.

Era acolo! O gaură în scrith , un tunel invers care ducea în sus (în jos!) prin craterul lui Mons Olympus. Era mult prea mic pentru a putea trece prin el echipamentul de reparaţie al Lumii Inelare. Semăna, mai degrabă, cu o trapă de scăpare — totuşi, era suficient de mare pentru a permite Acului să treacă.

— Foc! comandă Louis.

Ultimul utilizase până acum acest fascicul ca pe un reflector de lumină. La distanţă mică, era devastator. Clădirea plutitoare deveni o panglică de incandescenţă având un cap ca de cometă din beton clocotind. Apoi, rămase doar un nor de praf.

— Coboară! spuse din nou Louis.

— Louis?

— Aici, reprezentăm o ţintă. Nu avem timp . Coboară! 20 g. Ne vom croi propria uşă.

Peisajul ocru era ca un acoperiş deasupra capetelor lor. Radarul de profunzime le arăta că exista o gaură în scrith care se pregătea să-i înghită. Dar toate celelalte simţuri indicau craterul de lavă solidificată din Mons Olympus urcând cu o viteză teribilă pentru a-i spulbera.

Unghiile lui Kawaresksenjajok, înfipte adânc în braţul lui Louis, se umpluseră de sânge. Harkabeeparolyn părea să fi îngheţat. Louis se ghemui, în aşteptarea impactului.

Întuneric.

Pe ecranul radarului de profunzime defilau lumini lăptoase şi informe. Altceva strălucea undeva: stele roşii, verzi, portocalii. Era tastatura de pe panoul de comandă.

— Ultimule!

Nici un răspuns.

— Ultimule, aprinde o lumină! Utilizează reflectoarele! Lasă-ne să vedem ce ne ameninţă!

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă Harkabeeparolyn, pe un ton plângăreţ. Ochii lui Louis se adaptau treptat la întuneric; o vedea acum stând pe podea, cu genunchii strânşi la gură.

Luminile cabinei se aprinseră brusc. Ultimul reveni de la pupitrul de comandă. Părea micşorat: se ghemuise deja pe jumătate.

— N-o mai pot face, Louis!

— Noi nu putem utiliza comenzile. Ştii asta! Aprinde un reflector, să vedem ce-i afară.

Păpuşarul atinse o comandă. O lumină albă, difuză, învălui carcasa în faţa punţii de comandă.

— Suntem încastraţi în ceva. — Un cap privea în jos; celălalt spuse: Lavă. Carcasa exterioară este la trei sute şaptezeci de grade. Lava ne-a acoperit în timp ce eram în stază şi acum se răceşte.