Larry Niven - Inginerii Lumii Inelare

— Nu cred. Poţi să-mi faci rost şi de una dintre maşinile de citit? Cu ea, aş izbuti să redau benzile pe ecran şi să le fotografiez pentru computerul de pe Ac .

— Sunt grele. Au cabluri groase care…

— Taie cablurile. Louis oftă.

— Apoi, cum procedăm?

— Deja văd oraşul plutitor prin camerele sondei. Am s-o ghidez către tine. Tu trebuie să înlături filtrul pentru deuteriu, ca să rămână libere discurile de păşit. Ai cumva un cleşte patent?

— N-am nici un fel de scule. Tot ce am este lanterna-laser. Va trebui să-mi spui unde să tai.

— Sper ca asta să merite pierderea unei jumătăţi din sursa mea de combustibil. Foarte bine! Dacă poţi obţine o maşină de citit şi o poţi trece prin deschizătură spre discurile de păşit, o să fie şi mai bine. Oricum, adu benzile! Poate că reuşesc să fac ceva.

Louis stătea pe marginea acoperişului Bibliotecii şi privea în jos, printre degetele picioarelor, la textura întunecată a fermei din umbră.

La marginea ei, era miezul zilei. Parcele agricole rectangulare se întindeau până departe. Râul Şarpelui se curba spre babord şi dispărea printre munţii joşi. Dincolo de munţi, erau mări, câmpii, apoi un lanţ subţire de munţi, mări şi mai subţiri, toate albăstrindu-se o dată cu distanţa… iar în final, Arcada, care se ridica tot mai sus. Pe jumătate hipnotizat, Louis aştepta sub cerul strălucitor. Nu mai avea nimic de făcut. Abia dacă era conştient de trecerea timpului.

Sonda coborî din cer pe o adiere de flăcări albastre. Acolo unde focul aproape invizibil atinse acoperişul, plantele şi solul se transformară într-un infern portocaliu. Micuţii Oameni Agăţători, bibliotecarii în robe albastre, copiii uzi alergau urlând pe scări în jos.

Sonda ateriză într-un nor de flăcări şi se înclină pe o parte, încetinită de jeturile de orientare. Existau jeturi fine de jur împrejurul bordurii şi unul mare, sub ea. Avea şapte metri lungime şi trei grosime — un cilindru devenit diform din pricina camerelor de luat vederi şi a altor instrumente ataşate în exterior.

Louis aşteptă până ce focul se mai potoli. Apoi, îşi făcu loc printre cărbuni, spre sondă. Acoperişul era pustiu, cel puţin aşa i se părea lui; de asemenea, nu se zăreau nici cadavre. Nu fusese nici un mort. Era bine.

Vocea translatorului îl ghida, în timp ce îndepărta sita moleculară groasă din vârful sondei. În cele din urmă, reuşi să descopere un disc de păşit.

— Acum, ce urmează? întrebă el.

— Am inversat acţiunea discurilor din cealaltă sondă şi am înlăturat filtrul, veni răspunsul Păpuşarului. Poţi să aduci şi o maşină de citit?

— Am să încerc. Nu-mi place nimic din ce se întâmplă aici.

— Peste doi ani, n-o să mai conteze. Îţi dau treizeci de minute. După asta, vino cu orice reuşeşti să obţii.

Când Louis apăruse în capul scărilor, câţiva Bibliotecari în robe albastre se hotărâseră să se ia după el. Avea gluga trasă peste cap. Bucăţile de metal greu cu care trăgeau în el ricoşau din costumul de impact, fapt ce-l jena în înaintare.

Împuşcăturile se răriră treptat, până ce încetară complet. Bibliotecarii se retrăgeau din faţa sa. Când se îndepărtară suficient, Louis reteză scările de sub el. Cum acestea erau prinse numai sus şi jos, se comprimară ca un arc, smulgând rampele de acces din tocurile uşilor. Bibliotecarii se ţineau strâns de ele, pentru a-şi salva viaţa. Louis avea acum la dispoziţie ultimele două etaje.

Atunci când se îndreptă spre cea mai apropiată cameră de citit, Harkabeeparolyn îi blocă drumul, ţinând o secure în mână.

— Încă o dată, am nevoie de ajutorul tău, spuse Louis.

Ea îl lovi. Bărbatul îi prinse securea, după ce ricoşase de la îmbinarea gâtului cu umărul. Femeia o smuci, încercând să i-o smulgă din mâini.

— Priveşte! spuse el.

Îşi plimbă lanterna-laser peste cablul de legătură al unei maşini de citit. Cablul luă foc şi căzu alături, acoperit de scânteile scurtcircuitelor.

— Clădirea Lyar va plăti scump asta!

— Asta nu v-ar folosi la nimic. Vreau să mă ajuţi să car o maşină de citit până pe acoperiş. Cred că trebuie să-mi fac loc prin perete. Aşa este mai bine.

— Nu vreau.

Louis îşi plimbă lumina peste o maşină de citit. Aceasta izbucni în flăcări, după ce se desfăcu în bucăţi. Mirosul era oribil.

— Spune când.

— Iubitor de vampiri!

Maşina era grea şi Louis nu voia să se despartă de laser. Urca cu spatele la scări; cea mai mare greutate apăsa pe braţele lui Harkabeeparolyn.

— Dacă o scăpăm, o avertiză el, va trebui să ne întoarcem după alta.

— Idiotule!… deja… ai distrus cablul! Nu-i răspunse.

— De ce faci asta?

— Încerc să salvez lumea de la prăbuşirea în soare. Bibliotecara era cât pe ce să dea drumul maşinii.

— Dar… dar motoarele?! Sunt toate repuse la loc!

— Deci, ştiai deja destul de mult! Acum e prea târziu, prea târziu! Majoritatea astronavelor voastre nu s-au întors. Nu sunt suficient de multe motoare. Continuă să mergi!

Când ajunseră pe acoperiş, sonda se ridică şi se apropie de ei cu ajutorul jeturilor de orientare. Aşezară maşina jos. Era prea voluminoasă. Louis strânse din dinţi şi secţionă ecranul de restul maşinii. Acum încăpea.

Harkabeeparolyn se resemnase doar să-l privească. Era prea obosită să comenteze.

Ecranul intră prin deschizătura care fusese filtrul molecular şi dispăru. Ceea ce rămăsese, partea principală a maşinii, era mult mai grea.

Louis potrivi mai întâi un colţ în deschizătură. Se întinse apoi pe spate şi o împinse cu picioarele, până ce dispăru şi ea.

— Clădirea Lyar nu are nimic de-a face cu asta, îi preciză el Bibliotecarei. Cei de acolo nu ştiau ce aveam eu de gând să fac. Iată! — Aruncă o bucată de ţesătură neagră alături de ea. — Clădirea Lyar îţi va spune cum să repari condensatoarele de apă şi alte maşini vechi, cu asta. Poţi ajuta tot oraşul să nu mai depindă de Oamenii-Maşină.

Femeia îl privea îngrozită. Era greu de spus dacă îl auzise.

Se strecură şi el, cu picioarele în faţă, în deschizătura sondei.

Şi ieşi cu capul înainte, în cala Acului .

Se afla într-un imens recipient rezonant de sticlă, aproape în întuneric. Crepusculul acoperise astronava pe jumătate demontată care se zărea prin pereţii transparenţi. Sonda se fixase în locaşurile de pe peretele din spatele calei hangar, trei metri de podea vopsită în cenuşiu. Acolo se cuibărise şi Louis, în locul în care fusese filtrul pentru deuteriu, asemeni unui ou într-un pahar pentru ouă.

Bărbatul se ridică, ajutându-se de mâini, şi sări. Era frânt de oboseală. Mai rămăsese o singură complicaţie şi apoi se putea odihni. Siguranţa era tocmai de partea cealaltă a peretelui impenetrabil. Putea zări discurile de dormit.

— Bine, până acum… Vocea Ultimului răsuna de undeva din apropierea plafonului. Acela este ecranul de citit? Nu mă aşteptam la ceva atât de voluminos. A trebuit să-l tai în două?

— Mda… Aruncase, de asemenea, componentele, de la trei metri pe podea. Din fericire, Păpuşarii erau bine dotaţi în privinţa sculelor… Sper să fi plasat şi aici o pereche de discuri de păşit.

— Am anticipat situaţiile de urgenţă. Priveşte înainte şi la stânga… Louis !

Un ţipăt de teroare, nepământean, izbucni din spatele său. Bărbatul se răsuci brusc.