Larry Niven - Inginerii Lumii Inelare

— De ce nu i-a atacat vampirul şi pe el?

— Chmeee nu seamănă cu nimeni de pe lumea asta. Mai degrabă este sedus de o plantă cârnat.

— Noi facem parfum de la vampiri, spuse băiatul.

— Ce? (Se întâmplase ceva cu translatorul?)

Băiatul zâmbi conspirativ.

— Ai să vezi, într-o bună zi. Acum trebuie să plec. Am să te găsesc mai târziu?

Louis dădu afirmativ din cap.

— Care este numele tău? Al meu este Kawaresksenjajok.

— Luweewu.

Băiatul coborî scările. Louis rămase pe gânduri, în faţa ecranului.

Parfum? Mirosul de vampiri din Clădirea Panth… iar acum, Louis îşi aminti de noaptea când Halrloprillalar venise în patul lui, cu douăzeci şi trei de ani în urmă. Încercase să-l controleze. Aşa spusese . Utilizase cumva parfum de vampir asupra sa?

Nu mai conta acum.

— Ultimule, mă auzi? chemă el. Ultimule, mă auzi?

Nimic.

Ecranul nu fusese construit să se rotească. Arăta mereu spre partea de jos, dinspre pătratele de umbră. Plictisitor, dar informativ: asta putea însemna că imaginea era transmisă chiar de pe pătratele de umbră.

Reduse scala de pe monitor. Mută apoi imaginea spre sensul de rotaţie, cu o viteză imposibilă, până ce privi în jos, la o lume de apă. Se aruncă precum un înger într-un salt mortal. Era nostim. Aparatele Bibliotecii se dovedeau considerabil mai bune decât telescopul Acului .

Harta Pământ era veche. O jumătate de milion de ani distorsionase poziţia continentelor. Sau mai mult? Un milion? Două? Un geolog şi-ar fi dat seama.

Louis alunecă spre tribord, în sensul invers rotaţiei, până ce Harta Kzin umplu ecranul: insule adunate în jurul unui platou de gheaţă strălucitoare. Cât de veche era şi această hartă topografică? Chmeee ar fi ştiut.

Louis mări rezoluţia. În timp ce lucra, fredona ceva. Întârzie puţin deasupra junglei galben-oranj. Imaginea era traversată de banda largă, argintie, a unui fluviu pe care-l urmări până la vărsarea în mare. În estuarul unor astfel de fluvii ar fi trebuit să se găsească oraşe.

Aproape trecuse peste el. O deltă în care se uneau două fluvii; o reţea decolorată suprapusă peste culorile junglei. Unele oraşe ale oamenilor aveau „centuri verzi” dar, în acest oraş Kzinti, vegetaţia acoperea un teritoriu mai mare decât cel afectat clădirilor. La rezoluţia maximă, Louis abia dacă sesiza reţeaua străzilor.

Kzinilor nu le plăcuseră niciodată oraşele mari . Simţul mirosului era prea dezvoltat la ei. Oraşul acela era aproape la fel de mare ca şi cel care găzduia Patriarhia şi guvernul de pe Kzin.

Aveau, deci, oraşe. Ce altceva? Dacă ar fi existat orice fel de industrie, ar fi avut nevoie… de porturi? Oraşe miniere? Să mai caute…

Într-un loc, jungla devenise mai puţin deasă. Solul gol, galben-maroniu, se zărea ici şi colo, dar nu era acoperit de oraşe. Semăna cu o ţintă de arc topită. Putea ghici că era vorba de o mină de suprafaţă, foarte mare şi foarte veche.

Cu o jumătate de milion de ani în urmă, sau chiar mai mult, exemplare de Kzini fuseseră aruncate acolo. Louis nu se aştepta să găsească oraşe miniere. Fuseseră norocoşi că le rămăsese ceva de extras. O jumătate de milion de ani fuseseră limitaţi la o singură lume, o lume a cărei suprafaţă se termina cu câteva sute de metri mai jos. Se părea însă că Kzinii îşi menţinuseră civilizaţia.

Aceste semi-pisici erau dotate cu creiere. Conduseseră o respectabilă civilizaţie interstelară. Tanj! Kzinii îi învăţaseră pe oameni să folosească generatoarele de gravitaţie, iar Chmeee trebuia să fi ajuns pe Harta Kzin cu numai câteva ore în urmă, în căutarea unor aliaţi împotriva Ultimului.

Louis urmărise fluviul până la vărsarea în mare. Acum, îşi plimba privirea de „zeu” de-a lungul ţărmurilor sudice ale celui mai mare continent de pe Hartă. Se aşteptase să găsească porturi, deşi Kzinii nu prea utilizau navele. Nu le plăcea marea. Porturile la mare erau doar oraşe industriale; nimeni nu trăia acolo de plăcere.

Dar asta se întâmpla în Imperiul Kzinti, acolo unde generatoarele de gravitaţie fuseseră utilizate de milenii. Louis se trezi uitându-se în jos, la un port care ar fi putut rivaliza cu cel din New York. Deborda de mulţimea navelor suficient de mari pentru a fi decelabile. Portul avea clar forma aproape circulară a unui crater meteoritic.

Louis micşoră rezoluţia, retrăgându-se cu punctul de vizualizare în cer, pentru a avea o panoramă.

Clipi orbit. Îl înşelase din nou mizerabilul său simţ al proporţiilor? Sau manevrase greşit butoanele?

Se zărea o navă ancorată de-a curmezişul portului, devenit acum de dimensiunile unei căzi de baie.

Navele mai mici erau încă vizibile. Era adevărat, deci. Privea la o navă la fel de mare ca un oraş, ce aproape închidea arcul portului natural.

„Probabil că nu se mişcă prea des”, gândi Louis. Motoarele frământau, cu siguranţă, destul de violent fundul mării. O dată nava plecată, tiparul valurilor din port urma să se schimbe. Cum or fi reuşit să alimenteze Kzinii ceva atât de uriaş? Cum o alimentaseră prima oară? Unde găsiseră metalul necesar?

De ce?

Louis nu se întrebase niciodată serios dacă Chmeee avea să găsească ceea ce căuta pe Harta Kzin. Cel puţin, până acum.

Activă din nou butonul rezoluţiei. Punctul său de vizualizare se retrase în spaţiu, până ce Harta Kzin deveni o aglomerare de pete pe o vastă mare albastră. Alte Hărţi se zăreau la marginea ecranului.

Cea mai apropiată era o pată rotundă şi roz. Marte… şi era la fel de îndepărtată de Kzin precum era Luna de Pământ.

Cum putuseră să fie cucerite asemenea distanţe? Nici chiar un telescop n-ar fi fost în stare să pătrundă prin mai mult de trei sute de mii de kilometri de atmosferă. Ideea de a traversa această distanţă pe mare , într-o navă — chiar şi într-o navă de dimensiunile unui mic oraş — tanj!

— Ultimule, mă auzi? Louis Wu îl cheamă pe Ultimul.

Timpul se scurgea în defavoarea sa, în timp ce reparatorii se apropiau de Ac , iar Chmeee scotocea Harta Kzin în căutare de războinici. Louis nu intenţiona să menţioneze Ultimului nimic din toate acestea. Asemenea veşti ar fi avut doar darul de a-l îngrijora.

Ce făcea oare Ultimul, de nu reuşea să răspundă la apel?

Putea un om măcar să ghicească răspunsul?

În acest caz, nu-i rămânea decât să-şi continue observaţiile.

Louis mări, din nou, rezoluţia până ce încadră ambele Ziduri de Margine. Căută Pumnul-lui-Dumnezeu aproape de linia mediană a Lumii Inelare, spre babord de Marele Ocean. Nu era acolo. Mări şi mai mult scala. O porţiune de deşert mai mare decât Pământul era totuşi mică în raport cu Lumea Inelară. Dar iat-o acolo, roşiatică şi pustie, iar punctul decolorat aproape de centru era… Pumnul-lui-Dumnezeu, înalt de o mie şase sute de kilometri şi acoperit de scrith-ul gol.

Se îndreptă spre babord, refăcând traseul urmat după prăbuşirea Mincinosului . Înainte de a-şi da seama, ajunsese deja la apă, la braţul larg al Marelui Ocean. Atunci, se opriseră la acest golf. Louis se întoarse o bucată de drum, în căutarea a ceea ce ar fi trebuit să arate ca un nor transversal permanent, văzut de sus.

Ochiul Furtunii nu mai era acolo.

— Ultimule, mă auzi? În numele lui Kdapt şi Finagle şi Allah, te chem pe tine, naiba să te ia! Chem…

— Sunt aici, Louis.

— Okay! Mă găsesc în Biblioteca din oraşul plutitor. Tipii au şi o sală a hărţilor. Înregistrările lui Nessus din sala hărţilor pe care…