Larry Niven - Inginerii Lumii Inelare

— Nu intenţionez s-o vând, spuse Louis.

— Sper să te ţin aici până te voi convinge să vinzi, interveni un soldat cu părul argintiu. Dacă-i absolut necesar, am să insist să-mi vinzi şi cutia vorbitoare.

Într-o oarecare măsură, Louis se aşteptase la această situaţie.

— Fortaralisplyar, poate Clădirea Orlry să te ţină aici cu forţa? Stăpânul Clădirii Lyar îl privi pe stăpânul Clădirii Orlry în ochi şi preciză:

— Nu, Louis. Complicaţiile ar fi neplăcute. Clădirile mai mici se vor uni pentru a mă elibera. Cele Zece vor prefera să devină Cele Nouă, decât să se confrunte cu un boicot al oaspeţilor.

Filistranorlry izbucni în râs.

— Clădirile mai mici vor muri de sete…

Dar, pe când rostea aceste vorbe, zâmbetul îi dispăru, în timp ce al lui Fortaralisplyar devenea tot mai evident. Clădirea Lyar avea acum suficientă apă pentru a nu mai fi şantajată.

— Nu mă poţi reţine. Oaspeţii vor fi împinşi de pe rampe. Teatrele din Chkar şi facilităţile din Panth vor fi închise pentru voi…

— Atunci, pleacă!

— Îl iau şi pe Louis.

— N-ai să-l iei.

— Ia banii şi du-te! interveni pământeanul. Va fi mai uşor pentru noi toţi. — Ţinea mâna în buzunar, pe lanterna-laser.

Filistranorlry scoase la iveală un mic săculeţ. Fortaralisplyar îl luă şi îi numără conţinutul. Trecu apoi printre soldaţi şi coborî treptele. Când dispăru din vedere, Louis îşi trase peste cap gluga costumului de impact.

— Ofer un preţ ridicat. Doisprezece… (urmă un cuvânt netradus). N-o să fii înşelat, întări Filistranorlry.

Louis se retrăsese deja spre marginea acoperişului. Îl văzu pe Filistranorlry că le face semn soldaţilor şi începu să fugă.

Marginea acoperişului era protejată de un parapet înalt până la piept, iar pe el, spiţe din oţel aşezate în zigzag simbolizau rădăcina cot. Ferma din umbră se zărea departe, jos. Louis alerga, de-a lungul parapetului, spre pasaj. Soldaţii erau aproape, dar Filistranorlry rămăsese pe loc şi trăgea cu pistolul. Zgomotul era deconcertant, chiar terifiant. Un proiectil îl atinse în gleznă. Costumul deveni rigid. Bărbatul se răsturnă, se ridică şi continuă să alerge. În timp ce doi soldaţi se aruncau asupra lui, Louis sări peste parapet şi se prăbuşi în abis.

Fortaralisplyar ajunsese deja pe trotuar. Se opri şi se întoarse surprins.

Louis ateriză pe orizontală, chiar în faţa sa, într-un costum devenit rigid ca oţelul. Acesta, datorită faptului că aducea cu un coşciug mulat pe corp, rezistase, dar bărbatul era încă ameţit. Mâini străine îl ajutară să se ridice, chiar înainte ca el s-o fi dorit. Fortaralisplyar îşi vârî umărul sub braţul său şi îl ajută să înainteze.

— Să plecăm…, spuse Louis, gâfâind anevoie. Ar putea să tragă!

— N-o să îndrăznească. Eşti rănit? Îţi curge sânge din nas.

— Merită.

Intraseră în Bibliotecă printr-un mic vestibul de la baza conului, chiar în capătul lui.

În spatele unui birou masiv şi lat, doi Bibliotecari lucrau la nişte pupitre: maşini voluminoase, concepute ca o aglomerare de cutii, utilizând benzi de carte trecute printr-un cititor. Bibliotecarii semănau cu un preot şi o preoteasă — aceleaşi robe albastre identice şi aceleaşi gulere încreţite. Abia după câteva minute, femeia îşi ridică privirea.

Părul ei era de un alb perfect. Probabil se născuse cu părul alb, pentru că nu era în vârstă. O femeie de pe Pământ, la vârsta ei, ar fi luat prima doză de Elixir. „E dreaptă, suplă şi drăguţă”, gândi Louis. „Piept plat, desigur, dar frumos clădită”. Halrloprillalar îl învăţase să considere sexi un cap chel şi un craniu rotund. Dacă ar fi zâmbit… dar chiar şi faţă de Fortaralisplyar se comporta cu grosolănie şi aroganţă:

— Da?

— Sunt Fortaralisplyar. Aveţi contractul meu?

Ea bătu ceva la tastatura maşinii de citit.

— Da. Acesta este?

— Întocmai.

Se întoarse apoi spre Louis.

— Luweewu, mă poţi înţelege?

— Pot, cu ajutorul acestui dispozitiv.

Când vorbi translatorul, calmul ei dispăru, dar numai pentru o clipă.

— Eu sunt Harkabeeparolyn, spuse ea. Stăpânul tău ţi-a cumpărat dreptul la o cercetare nelimitată, timp de trei zile. Poţi să te duci oriunde în Bibliotecă, exceptând secţiunile rezidenţiale, indicate de uşile marcate cu aur. Poţi folosi orice maşină, cu excepţia celor marcate astfel. Îi arătă o reţea tic-tac-toe galbenă. Ca să le utilizezi, ai nevoie de ajutor. Vino la mine sau apelează la oricine are gulerul tăiat ca al meu. Poţi folosi şi sufrageria. Pentru somn sau pentru a face baie, trebuie să te întorci în Clădirea Lyar.

— Perfect.

Bibliotecara părea încurcată. Louis era şi el puţin uimit. De ce spusese asta cu atâta convingere? Îşi dădu seama că, într-un anume fel, Clădirea Lyar devenise acum pentru el un cămin mai important decât fusese vreodată apartamentul de pe Canyon.

Fortaralisplyar plăti în monezi de argint, se înclină către Louis şi plecă. Bibliotecara se întoarse şi ea la monitorul maşinii de citit. (Harkabeeparolyn. Se săturase de aceste nume cu şase silabe, dar ar fi fost mai bine să-l memoreze.) Harkabeeparolyn privi în jur când Louis vorbi.

— Există un loc anume pe care vreau să-l găsesc.

— În Bibliotecă?

— Sper să existe. Am văzut un loc asemănător, cu multă vreme în urmă. Stăteai în centrul unui cerc, iar cercul era lumea. Ecranul din centru se rotea şi puteai mări oricare parte a lumii…

— Avem o cameră a hărţilor. Urcă scările până sus.

Apoi, femeia îi întoarse din nou spatele.

Scările din metal strâmte şi spiralate se ridicau din mijlocul Bibliotecii. Ancorate numai la vârf şi la bază, se arcuiau sub greutatea lui, în timp ce urca. Trecu pe lângă uşi marcate cu aur, toate închise. Mai sus, deschideri în arcadă duceau spre şiruri de ecrane de citit, având scaune în faţa lor. Louis numărase patruzeci şi şase de Constructori ai Oraşului care utilizau ecranele de citit, precum şi doi Oameni-Maşină în vârstă, un mascul păros şi masiv, a cărui specie n-o cunoştea, şi o femeie demon, cu toţii îngrămădiţi într-o singură încăpere. Ultimul etaj era sala hărţilor. O recunoscu când ajunse la ea.

Găsiseră prima sală a hărţilor într-un palat plutitor abandonat. Peretele era un inel albastru pătat cu alb. Existau acolo globurile a zece lumi cu atmosferă de oxigen şi un ecran care putea prezenta imagini mărite. Dar acele scene erau vechi de mii de ani. Toate înfăţişau o civilizaţie înfloritoare pe Lumea Inelară: oraşe strălucitoare; nave care fulgerau prin buclele pătrate, de-a lungul Zidului de Margine; avioane cât Biblioteca şi astronave cu mult mai mari.

Atunci nu căutaseră un Centru de Reparaţie. Căutaseră doar o cale de scăpare de pe Lumea Inelară. Fără îndoială, vechile înregistrări fuseseră aproape inutile.

Fuseseră mult prea grăbiţi. Acum, după douăzeci şi trei de ani, într-o altă disperare, încercau din nou…

Louis îşi făcu apariţia de pe scări şi Lumea Inelară străluci în jurul lui. Capul său se afla exact în locul în care ar fi trebuit să se afle soarele. Harta avea aproape şaizeci de centimetri înălţime şi aproape o sută cincizeci de metri în diametru. Pătratele de umbră aveau aceeaşi înălţime, dar se găseau mult mai aproape de centru, plutind la câteva sute de metri de pardoseala neagră precum cărbunele şi presărată cu mii de stele. Plafonul era şi el negru şi acoperit de stele.