Larry Niven - Inginerii Lumii Inelare

Louis se îndreptă spre unul dintre pătratele de umbră şi trecu prin el. Erau holograme, ca şi în celălalt caz. De data aceasta, nu existau globurile lumilor asemănătoare Pământului.

Se întoarse să examineze spatele pătratului de umbră. Nu exista nici un detaliu: nimic, în afara unui pătrat negru, uniform şi uşor curbat.

Ecranul de mărire funcţiona.

Un monitor dreptunghiular, de şaizeci de centimetri pe un metru, având tastatura dedesubt, era montat în zona circulară dintre pătratele de umbră şi Lumea Inelară. Băiatul avea imaginea mărită a unui colector Bussard montat. Semăna cu un halou de lumină albăstruie. Copilul îl privea un pic chiorâş.

Abia dacă ajunsese la adolescenţă. Un păr fin, castaniu, îi acoperea în întregime capul, îndesindu-se la spate. Purta şi el o robă albastră de Bibliotecar. Gulerul său era larg şi pătrat, semănând mai degrabă cu o capă, cu o singură tăietură în formă de „V” pe el.

— Pot să mă uit peste umărul tău? întrebă Louis.

Băiatul se întoarse. Trăsăturile sale erau mici şi aproape indistincte, ca ale oricăruia dintre Constructorii Oraşului. Din acest motiv, părea mai în vârstă.

— Ţi se permit asemenea cunoştinţe?

— Clădirea Lyar a cumpărat un privilegiu integral pentru mine.

— Ah! — Băiatul se întoarse la loc. — Oricum, nu putem vedea mare lucru. Peste două zile, vor înceta flamele.

— Ce priveşti?

— Echipa de reparaţii.

Louis se uită şi el în haloul de lumină. O furtună de lumină alb-albăstruie umplea tot ecranul, iar în centru se distingea o zonă mai întunecată. Jetul de orientare era o picătură roz, abia vizibilă, în centrul zonei întunecate.

Liniile de forţă electromagnetică adunau hidrogenul fierbinte al vântului solar, îl ghidau şi îl comprimau până la temperatura de fuziune, pentru a-l arunca apoi sub formă de jeturi, spre soare. Maşinăriile se străduiau cu o zădărnicie prostească să ţină Lumea Inelară în echilibru sub gravitaţia soarelui său. Era singurul lucru prezent pe monitor: lumina alb-albastră şi o picătură roz pe muchia Zidului de Margine.

— Aproape au terminat, spuse băiatul, părând decepţionat. Am crezut că o să ne ceară ajutorul, dar n-au făcut-o niciodată…

— Poate că nu aveţi instrumentele cu care să le auziţi chemarea. — Louis încerca să-şi păstreze o voce calmă. Echipă de reparaţie — Oricum, trebuie să fi terminat. Nu mai există alte motoare.

— Nu. Priveşte!

Băiatul plimbă imaginea în zigzag de-a lungul Zidurilor de Margine. Imaginea se opri tremurând, dincolo de strălucirea albastră. Louis remarcă bucăţi de metal ce cădeau de-a lungul Zidului de Margine.

Le studie până ce deveni sigur. Bare de metal, un cilindru uriaş sub formă de bobină — componentele demontate pe care le văzuse şi prin telescopul Acului . Era schelăria utilizată la montarea jeturilor de orientare ale Lumii Inelare.

Probabil că membrii echipei de reparaţii decelerau acest echipament la viteza orbitală, utilizând un segment din sistemul de transport de pe zid. Cum intenţionau însă să inverseze procedeul? Maşinăriile trebuiau accelerate până la viteza de rotaţie a Lumii Inelare, atunci când ajungeau la destinaţie.

Prin fricţiune cu atmosfera? Acele materiale puteau fi la fel de rezistente ca şi scrith-ul . Or, în acest caz, încălzirea n-ar mai fi fost o problemă.

— Uite şi aici…

Imaginea alunecase din nou spre sensul de rotaţie, de-a lungul Zidului de Margine, spre rampele astroporturilor. Cele patru astronave ale Constructorilor Oraşului se vedeau clar. Acul Încins al Căutării era un fir de praf. Louis nu l-ar fi remarcat dacă n-ar fi ştiut unde să se uite: la un kilometru de astronavă, singura care mai avea colectoare Bussard în jurul ei.

— Acolo, vezi? — Băiatul indică perechea de toroizi din cupru. — A mai rămas un singur motor. Când echipa de reparaţie îl va monta şi pe acesta, au încheiat lucrarea.

Megatone de material de construcţie cădeau de-a lungul Zidului de Margine, fără-ndoială acompaniate de hoarde de constructori din specii necunoscute, toate îndreptându-se spre spaţiul de parcare al Acului . Ultimul nu putea să fie prea încântat.

— Într-adevăr, va fi încheiată, spuse Louis. Dar nu va fi suficient.

— Suficient pentru ce?

— N-are importanţă. De când lucrează această echipă de reparaţii? De unde a venit?

— Nimeni nu vrea să-mi spună nimic! bodogăni băiatul. Flup . Mirosul flup . De ce se dă toată lumea în vânt după el? De ce oare te întreb pe tine? Nici tu nu ştii.

Louis nu dădu atenţie ieşirii lui.

— Cine sunt ei? Cum au aflat de pericol?

— Nimeni nu ştie. Noi n-am ştiut nimic despre ei, până ce au început să monteze maşinile.

— Cu cât timp în urmă?

— Cu opt falani .

„Rapid lucrat,” gândi Louis. „Aproape un an şi jumătate, plus ce le mai luase pregătirea. Cine erau? Inteligenţi, rapizi, decişi, fără a fi copleşiţi de proiecte mari şi numere mari — aproape că ar fi putut fi… dar Protectorii dispăruseră de mult. Trebuie să fi dispărut.”

— Au făcut şi alte reparaţii?

— Profesorul Wilp crede că au deblocat şi conductele de reciclare. Am văzut ceaţă în jurul unora dintre Munţii Răsturnaţi. Nu este un lucru extraordinar să deblochezi o conductă de reciclare?

Louis medită asupra acestui fapt.

— Extraordinar, într-adevăr, spuse el într-un târziu. Să faci să funcţioneze din nou dragele de pe fundul mărilor… Însă trebuie să încălzeşti conductele. Lucrează dedesubtul lumii. Cred că aluviunile de pe fundul mărilor ar îngheţa într-o conductă blocată.

— Flup , spuse băiatul.

— Ce?

— Materialul maroniu ce iese dintr-o conductă de reciclare este numit flup .

— Oh!

— Tu de unde eşti?

Louis zâmbi.

— Eu am venit din stele, în asta .

Şi pământeanul se aplecă peste umărul băiatului, pentru a-i arăta firul de praf numit Acul Încins al Căutării . Ochii lui deveniră deodată mari.

Mult mai neîndemânatic decât o făcuse acesta, Louis deplasă imaginea de-a lungul itinerarului urmat de lander, de când părăsise Zidul de Margine. Descoperi un nor alb, extins la dimensiunile unui continent, pe locul unde fusese Floarea-Soarelui. Mai departe, spre babord, se zărea o mlaştină verde, imensă, apoi un fluviu ce-şi croise altă albie, abandonând-o pe cea veche, care rămăsese ca o urmă maro, şerpuitoare, pe fundalul galben-maroniu al deşertului. Urmări albia secată a râului. Îi arătă băiatului oraşul vampirilor; acesta aprobă, dând din cap.

Băiatul dorea să creadă. Oameni din stele vin să ne ajute! Totuşi, se temea să nu pară prea credul. Louis îi zâmbi din nou şi continuă.

Peisajul deveni din nou verde. Drumul Oamenilor-Maşină era uşor de urmărit; în multe locuri, solul era clar diferenţiat, de o parte şi de alta.

Aici, râul făcea o buclă în urmă, pentru a relua apoi vechea albie. Bărbatul mări din nou scala, fixându-se de data aceasta asupra oraşului plutitor.

— Şi ăştia suntem noi, spuse el în loc de încheiere.

— Am văzut. Povesteşte-mi despre vampiri.

Louis ezita. Oricum, specia din care făcea parte băiatul era experta acestei lumi în materie de relaţii sexuale interspecii.

— Vampirii pot să te determine să faci rishathra cu ei. Când o faci, eşti muşcat de gât. — Îi arătă băiatului urma vindecată a rănii sale. — Chmeee a omorât vampirul care m-a atacat.