Larry Niven - Inginerii Lumii Inelare

— Ar fi atât de rău? întrebă el.

— Ar fi mai bine decât să rămânem aici, recunoscu Louis. Ce ai de gând cu adevărat?

— Vă putem face o viaţă foarte confortabilă. Ştii că avem drogul longevităţii pentru Kzini. Putem face rost şi de Elixir. Există spaţiu în Ac pentru femele hominide şi Kzinti, şi, de fapt, avem deja la bord o femelă din rasa Constructorilor Oraşului. Veţi călători în stază, aşa că nu se va pune problema aglomerării. Voi şi anturajul vostru v-aţi putea stabili pe una dintre lumile agricole ale Flotei. Practic, aţi fi stăpânii ei.

— Şi dacă ne vom plictisi de această viaţă pastorală?

— Aiurea. O să aveţi acces la bibliotecile lumilor voastre. Acces la cunoaşterea de care s-a minunat omenirea, încă din clipa când ne-am dezvăluit prezenţa! Flota se deplasează prin spaţiu aproape cu viteza luminii, urmând să atingă Norii lui Magellan. Alături de noi, veţi scăpa de explozia centrului galactic. Ne-ar plăcea să vă folosim pentru a explora… teritorii interesante în drumul nostru.

— Vrei să spui, periculoase…

— Ce altceva ar trebui să însemne?

Louis era mult mai tentat decât se aşteptase. Cum ar fi socotit Chmeee o asemenea ofertă? Drept o amânare a răzbunării? O şansă de a distruge chiar lumea Păpuşarilor, într-un viitor nedefinit? Sau o simplă laşitate?

— Are această ofertă vreo legătură cu găsirea transmutatorului magic?

— Nu. În primul rând, sunt necesare talentele voastre. Totuşi… orice promisiune pe care v-am făcut-o acum va fi mult mai bine îndeplinită sub un regim Experimentalist. Conservatorii nu ţi-ar recunoaşte valoarea, ca să nu mai vorbim de cea a lui Chmeee.

„Se exprimă excelent”, recunoscu Louis în sinea lui.

— Pentru că vorbeam de Chmeee…

— Kzinul a dezertat, dar oferta mea rămâne valabilă şi pentru el. A găsit femele Kzinti pe care să le salveze. Poate reuşeşti să-l convingi tu.

— Oare?

— Oricum, vă veţi putea vedea lumile din nou. Peste o mie de ani, spaţiul cunoscut va uita de Păpuşari. Pentru voi însă, care veţi călători aproape de viteza luminii cu Flota Lumilor, vor trece numai câteva decenii.

— Am nevoie de timp să mă gândesc. Am să vorbesc şi cu Chmeee, când voi avea şansa s-o fac.

Louis privi în spatele lui. Constructorii Oraşului îl priveau. Păcat că nu-i putea consulta şi pe ei, pentru că era şi soarta lor în joc.

Dar el luase deja o hotărâre.

— Ce vreau în continuare este să ne deplasăm spre Marele Ocean. Am putea intra prin vârful muntelui Pumnul-lui-Dumnezeu şi înainta destul de încet…

— N-am nici o intenţie să deplasez Acul . Există şi alte ameninţări decât apărarea antimeteoritică şi asta este suficient!

— Pun pariu că sunt în stare să-ţi schimb părerea. Îţi aminteşti că am descoperit pe Zidul de Margine un inel pentru ridicarea colectoarelor Bussard? Priveşte acum inelul.

Pentru o clipă, Păpuşarul rămase îngheţat. Apoi se răsuci şi dispăru din vedere, în spatele zidului opac al cabinei sale.

Asta avea să-l ţină ocupat o bună bucată de vreme.

Fără să se grăbească, Louis Wu se îndreptă spre grămada de haine şi echipament, dezbrăcate în dezordine. Pescui lanterna-laser din buzunarul vestei. Pasul patru: urmarea . Păcat că autodocul său era în lander, la câteva sute de milioane de kilometri depărtare. Ar fi avut nevoie de el peste puţin timp.

Desigur, existau scuturi antiflamă pe partea exterioară a carcasei Acului . Orice astronavă avea aşa ceva, cel puţin în dreptul ferestrelor. Sub impactul unei lumini prea puternice, scutul antiflamă devenea oglindă şi putea salva vederea pilotului. Tot el oprea erupţiile luminoase solare şi, de asemenea, laserele. Dacă Ultimul aşezase pereţi impermeabili între el şi echipajul său captiv, cu siguranţă căptuşise întreaga cabină de comandă cu un asemenea scut.

Dar planşeul?

Louis îngenunche. Hiperpropulsorul se întindea pe toată lungimea navei; avea culoarea bronzului şi, pe anumite porţiuni, culoarea cuprului şi a metalului de carcasă. Maşinăriile Păpuşarilor, cu colţurile lor rotunjite, lăsau întotdeauna impresia că erau pe jumătate topite. Louis orientă lanterna-laser spre el, prin podeaua transparentă, şi aprinse fasciculul. Lumina străluci pe suprafaţa de bronz, împroşcând vapori de metal. Apoi, începu să curgă metalul topit. Louis menţinu fasciculul, pentru a săpa cât mai adânc, apoi îl roti în cerc, pentru a vaporiza tot ce i se păruse mai interesant. Păcat că nu studiase niciodată ingineria hiper-propulsoarelor.

Laserul se încălzise în mâna lui. Funcţiona din plin, de câteva minute. Mută fasciculul spre una dintre cele şase grinzi care ţineau motorul suspendat în camera sa cu vacuum. Nu o topi complet; doar o slăbi şi trecu la alta. Motorul masiv se înclină şi se răsuci.

Raza îngustă clipi ca un stroboscop, apoi dispăru. Bateriile erau epuizate. Louis aruncă lanterna-laser departe de el, amintindu-şi că Păpuşarul putea s-o facă să-i explodeze în mână. Apoi, se îndreptă fără grabă spre peretele opus. Păpuşarul încă nu se vedea, dar aproape imediat bărbatul auzi sunetul unei sirene în agonie.

Păpuşarul tropăi în jurul secţiunii verzi şi opace şi se opri în faţa lui. Muşchii îi tremurau sub piele.

— Haide, spuse Louis Wu, să judecăm împreună.

Fără să se grăbească, Păpuşarul îşi ascunse ambele capete sub picioarele din faţă, pe care le plie apoi sub el.

Louis Wu se trezise cu mintea clară şi flămând. Preţ de câteva minute, rămase locului, savurând lipsa gravitaţiei; apoi se întinse şi opri câmpul. Ceasul îi arăta că dormise şapte ore.

Oaspeţii Acului dormeau sub una din imensele clame ce ţineau landerul fixat în timpul zborului. Femeia cu părul alb avea un somn neliniştit, frământându-se în ponchoul ei şi dezvelindu-şi unul din picioare. Băiatul cu părul castaniu dormea ca un nou-născut.

Nu putea să-i trezească şi nici nu avea rost. Peretele n-ar fi lăsat sunetul să treacă, iar translatorul n-ar fi funcţionat. În plus, discurile de păşit n-ar fi cărat o greutate mai mare de câteva kilograme. Se aşteptase, cu adevărat, Păpuşarul la un soi de conspiraţie extrem de complexă? Louis zâmbi. Revolta sa era simplitatea întruchipată.

Comandă un sandviş compus din brânză şi pâine prăjită şi îl mâncă în timp ce se plimba prin cabină.

În repaus, Ultimul avea forma netedă a unui ou acoperit cu piele, iar un nor de păr alb îi ornamenta unul dintre capete. Picioarele şi capetele sale erau ascunse sub el. Păpuşarul nu se mişcase de şapte ore.

Louis îl văzuse şi pe Nessus procedând la fel. Era reacţia Păpuşarilor în faţa unui şoc. Se îndoiau spre buric şi astfel, pentru ei, universul înceta să mai existe. Cu toate acestea, şapte ore părea o perioadă de timp excesivă. Dacă Ultimul intrase în stare de catatonie din pricina şocului provocat de Louis, era sfârşitul a tot şi a toate.

Urechile Păpuşarului se aflau în capetele sale. Cuvintele lui Louis ar fi trebuit să străbată o grosime apreciabilă de carne şi oase.

— Lasă-mă să-ţi ofer câteva puncte de reflecţie! strigă el.

Păpuşarul nu răspunse. Bărbatul îşi ridică vocea, într-un monolog.

— Structura aceasta alunecă în propriul soare. Sunt lucruri pe care am fi în stare să le facem, dar nu putem întreprinde nimic atâta timp cât îţi admiri buricul. Nimeni, în afară de tine, nu poate controla instrumentele Acului , senzorii, propulsoarele şi celelalte dispozitive, pentru că aşa ai plănuit. Aşa că fiecare minut pe care îl pierzi imitând un scăunel ne apropie cu un minut pe tine, pe mine şi pe Chmeee de şansa în faţa căreia nici un astrofizician nu ar putea rezista.