Larry Niven - Inginerii Lumii Inelare

Femela demon îi vorbi în ureche şi Louis tresări. Utiliza limbajul Oamenilor-Maşină.

— Ce-ar gândi regele gigant dacă ar şti că Louis şi Wu sunt una şi aceeaşi persoană?

Louis o privi uimit.

— Eşti mut fără cutiuţa ta? N-are importanţă. Noi suntem în serviciul tău.

Bărbatul demon îi vorbea lui Valavirgillin. Ea dădea din cap, în semn de aprobare. Ieşiră de pe potecă. Louis şi tovarăşa lui îi urmară pe demoni până în dreptul unei ciuperci albe, excesiv de mari, sub care se ghemuiră cu toţii.

Vala era nervoasă. Mirosul trebuie să fi ajuns şi la ea, aşa cum ajunsese la Louis.

— Kyeref spune că acestea sunt reziduuri proaspete. Într-un falan , urmează să fermenteze, după care vor îndepărta conducta şi-l vor împrăştia ca fertilizator. Până atunci, nimeni nu mai vine pe aici.

Vala apucă rucsacul de pe spatele lui Louis şi-l deşertă pe jos. Louis ridică translatorul (urechile demonilor intraseră în alertă atunci când mâna lui se apropiase de lanterna-laser) şi mări volumul, apoi întrebă:

— Câte lucruri cunosc Oamenii Nopţii?

— Mai multe decât ne închipuim.

Vala lăsă impresia că dorea să spună mai mult, dar n-o făcu. Masculul demon răspunse în locul ei:

— Lumea e condamnată la o distrugere îngrozitoare, peste nu prea mulţi falani . Numai Louis Wu poate să ne salveze. — Zâmbi, dezvăluind o dantură ameninţătoare, formată din dinţi extrem de ascuţiţi. Răsuflarea sa era ca de bazilisc.

— Nu pot să-mi dau seama dacă eşti sarcastic, spuse Louis. Crezi în mine?

— Întâmplări ciudate pot declanşa harul profeţiei în oamenii nebuni. Noi ştim că ai unelte care nu se mai întâlnesc nicăieri. Nici rasa ta nu este cunoscută. Dar lumea este mare şi nici noi nu cunoaştem totul. Rasa prietenului tău păros este şi mai ciudată.

— Ăsta nu este un răspuns.

— Salvează-ne! Noi nu îndrăznim să ne amestecăm. — Demonul pierduse puţin din zâmbet, deşi buzele îi rămăseseră întredeschise. (Probabil că era vorba de un efort conştient. Dinţii aceia mari…) — Ce ne pasă nouă dacă eşti nebun? Activitatea celorlalte specii rareori se intersectează cu propriile noastre vieţi. Până la urmă, toţi ne aparţin.

— Mă întreb dacă nu voi sunteţi adevăraţii conducători ai lumii…

Louis făcuse această afirmaţie din considerente diplomatice, apoi se gândi cu oarecare jenă că ar putea să fie chiar adevărat.

— Multe specii pretind că ele conduc lumea, spuse femela, sau partea lor din lume. Am putea noi avea pretenţii asupra pădurilor în locul Oamenilor Agăţători? Ori asupra înălţimilor lipsite de aer ale Oamenilor de pe Munţii Răsturnaţi? Şi ce specii ar dori domeniul nostru?

Râdea, şi acest lucru era cât se poate de sigur. Louis interveni.

— Există pe undeva un Centru de Reparaţie al lumii. Ştiţi unde?

— Fără-ndoială că ai dreptate, spuse masculul, dar noi nu avem habar unde ar putea fi.

— Ce ştiţi despre Zidul de Margine? Dar despre Marile Oceane?

— Există prea multe mări. Nu ştiu la care dintre ele te referi. Au existat activităţi de-a lungul Zidului de Margine înainte ca marile flame să apară pentru prima oară.

— Chiar aşa? Ce fel de activităţi?

— Multe dispozitive de ridicat urcau echipamente cu mult deasupra nivelului Oamenilor de pe Munţii Răsturnaţi. Acolo se aflau Constructorii Oraşului şi Oameni de pe Munţii Răsturnaţi într-un număr foarte mare, iar alte specii într-un număr mai mic. Lucrau chiar pe marginea de sus a lumii. Poate că tu eşti în stare să ne explici înţelesul acestor activităţi.

— Tanj, la dracu! exclamă Louis uluit. Trebuie să fi… „Demontat jeturile de orientare”, dar poate că nu dorea să spună asta. O putere şi o ambiţie atât de mari şi atât de aproape ar fi fost neplăcute pentru nervii unui Păpuşar. E o cale lungă pentru mâncătorii de cadavre ca să transmită mesaje.

— Lumina călătoreşte mai departe decât atât. Au afectat aceste veşti predicţiile voastre despre dezastru?

— Mă tem că nu. (Era posibil să existe o echipă de reparaţie în acţiune, pe undeva, dar, probabil, nu mai aveau colectoare Bussard pe care să le remonteze.) Acum, cu marile flame în funcţiune, cred că ne-au mai rămas la dispoziţie încă şapte sau opt falani .

— Sunt veşti bune. Ce vrei să faci în continuare?

Pentru o clipă, Louis fusese tentat să abandoneze oraşul plutitor şi să se ocupe doar de demoni. Ajunsese însă mult prea aproape, iar demoni găsea pretutindeni.

— Am să aştept până la noapte, apoi am să urc. Vala, partea ta din ţesătură este în vehicul. Ţi-aş rămâne îndatorat dacă n-ai arăta-o cuiva şi nu vei povesti despre mine timp de… câteva rotaţii. Partea mea poţi s-o dezgropi peste un falan , dacă nu vine nimeni după ea. Mie îmi rămâne asta. — Şi bărbatul atinse buzunarul vestei în care împachetase, la dimensiunile unei batiste, aproape un metru pătrat din ţesătura supraconductoare.

— Aş fi vrut să n-o duci în oraş, spuse femeia.

— Oricum, va fi considerată drept un element de îmbrăcăminte, dacă nu le voi spune altceva, răspunse Louis. Era aproape o minciună, pentru că intenţiona să folosească supraconductorul.

Demonii îl priveau cum îşi dezbracă pantalonii — pentru a adăuga detalii la descrierea lui, toate caracteristicile urmând să-i ajute să identifice locul de origine al speciei sale în cadrul Lumii Inelare. Îmbrăcă apoi costumul de impact.

— Cum ai convins o femeie din specia Oamenilor-Maşină că nu eşti nebun? îl întrebă brusc femela demon.

Vala le povesti totul, în timp ce Louis îşi îmbrăca vesta, îşi punea ochelarii şi băga în buzunar lanterna-laser. Demonii aproape că-şi pierduseră zâmbetele.

— Poţi salva lumea? insistă femela.

— Nu contaţi pe mine. Încercaţi să găsiţi Centrul de Reparaţie. Răspândiţi vestea. Întrebaţi-i şi pe multicleşti — animalele acelea albe, uriaşe, ce trăiesc în marea mlaştină dinspre sensul de rotaţie.

— Îi ştim.

— Bun. Vala…

— Eu mă duc acum să anunţ cum au murit colegii mei. S-ar putea să nu ne mai întâlnim, Louis!

Apoi, Valavirgillin ridică rucsacul gol şi se îndepărtă grăbită.

— Noi trebuie să o escortăm, spuse femela demon şi dispărură şi ei.

Nu-i uraseră noroc şi nu ştia de ce. Felul în care trăiau… erau cu toţii nişte fatalişti. Norocul poate nu însemna nimic pentru ei.

Louis scrută cerul texturat. Era tentat să plece acum, imediat. Şi totuşi, ar fi fost mai bine să aştepte noaptea. Vorbi în translator:

— Ultimule, mă auzi?

Aparent, Păpuşarul nu era pe recepţie.

Louis se întinse sub ciupercă. Aerul părea mai curat în apropierea solului. Sorbi gânditor din recipientul cu nectar pe care i-l dăduse Vala.

Ce erau demonii? Poziţia lor în sistemul ecologic părea foarte sigură. Cum îşi păstraseră inteligenţa? Şi de ce aveau nevoie de inteligenţă? Probabil, ocazional, trebuiau să se bată pentru prerogativele lor. Sau pentru respect. Interacţiunea cu miile de religii locale necesita, de asemenea, considerabile facilităţi verbale.

Revenind însă la problema principală, cum ar fi putut ei să-l ajute? Exista o enclavă a demonilor, pe undeva, care-şi amintea de sursa drogului nemuririi? Care, prin ipoteză, era fabricat din rădăcina arborelui vieţii adusă de cei din neamul Pak…

Fiecare lucru la timpul său. Mai întâi, să-şi încerce norocul cu oraşul.

Stâlpii de lumină se estompară, apoi dispărură complet. Alte lumini apărură pe cerul solid: sute de ferestre luminate. Nici una nu era direct deasupra lui. Pe cine ar fi interesat un subsol deasupra gropii de gunoaie? (Cineva care nu şi-ar permite iluminarea?)