Larry Niven - Inginerii Lumii Inelare

— Tu să-mi răspunzi. Eu aş fi de acord, dacă nimeni n-ar trage în mine. Tu ce crezi, ar trage cineva într-un om zburător sau l-ar lăsa, mai întâi, să vorbească?

Ea sorbi din recipientul cu nectar, înainte de a vorbi:

— Regulile sunt stricte. Nimeni, în afara speciei Constructorilor Oraşului, nu poate intra fără invitaţie. Dar nimeni n-a zburat vreodată spre oraş!

Îi trecu sticla. Nectarul era dulce; asemeni siropului de rodie întărit cu ceea ce era probabil alcool de 200 de grade. Louis se aşezase şi îşi îndreptase ochelarii spre oraş.

Era alcătuit din turnuri verticale adunate în inflorescenţe de crin, într-o ameţitoare varietate de stiluri: blocuri, ace ascuţite la vârf şi la bază, lespezi translucide, cilindri poliedrici, un con zvelt ancorat cu vârful în jos. Unele clădiri erau numai ferestre; altele numai balcoane. Poduri graţios arcuite sau rampe drepte şi largi le uneau la cele mai imprevizibile niveluri. Lăsând la o parte faptul că acele clădiri nu erau întru totul omeneşti, Louis nu putea să creadă că cineva construise aşa ceva intenţionat. Era grotesc.

— Trebuie să fi venit de la mii de kilometri, spuse el. Când s-a oprit energia, au rămas clădiri cu surse independente. S-au adunat astfel la un loc. Semenii lui Prill s-au amestecat cu toţii într-un singur oraş. Asta s-a întâmplat, nu-i aşa?

— Nimeni nu ştie. Dar tu, Louis, vorbeşti de parcă ai vedea cum se întâmplă!

— Tu ai trăit aici toată viaţa. Nu poţi vedea în felul meu. Continuă să privească.

Era un pod. De la o clădire joasă, fără ferestre, situată pe vârful unui deal din apropiere, se ridica într-o curbă graţioasă, pentru a atinge capătul unui pilon uriaş, în formă de fluier. Un drum pavat cu piatră şerpuia pe pantele dealului până la clădirile din vârf.

— Presupun că oaspeţii invitaţi trebuie să treacă prin acest loc din vârf şi, apoi, pe podul plutitor.

— Desigur.

— Ce se întâmplă acolo?

— Sunt cercetaţi pentru obiecte interzise. Sunt chestionaţi. Constructorii Oraşului sunt foarte selectivi în privinţa celor pe care-i lasă să treacă, de ce n-am fi şi noi?! Uneori, disidenţii au încercat să fure bombe. Mercenari angajaţi de Constructorii Oraşului au încercat odată să le trimită piese pentru a-şi repara colectoarele lor magice de apă.

— Ce?

Vala zâmbi.

— Unele încă funcţionează. Ei colectează apa din aer. Nu e suficientă. Noi pompăm apa din râu în oraş. Dacă ne certăm din cauza politicii, ei rămân fără apă, iar noi fără informaţiile pe care le deţin, aşa că se ajunge la un compromis.

— Informaţii? Ce au, telescoape?

— Tatăl meu mi-a povestit despre asta odată. Au o cameră care arată ce se întâmplă în lume, mai bine decât ochelarii tăi. Oricum, Louis, au avantajul înălţimii.

— Ar fi trebuit să-l întreb pe tatăl tău despre asta. Cum…

— S-ar putea să nu fie o idee prea bună. El este foarte… el n-ar înţelege…

— Am eu o formă şi o culoare nepotrivite?

— Exact, n-o să te creadă că poţi făuri lucruri asemănătoare celor pe care le ai. Ţi le va lua.

Tanj, la naiba!

— Ce se întâmplă după ce-i lasă pe turişti să treacă?

— Tatăl meu s-a întors acasă cu braţul stâng inscripţionat într-un limbaj pe care numai Constructorii Oraşului îl cunosc. Scrisul străluceşte ca sârma de argint. Nu se spală, dar dispare treptat, într-un falan sau doi.

Asta semăna mai degrabă cu un circuit imprimat decât cu un tatuaj. Constructorii Oraşului aveau un control mai mare asupra oaspeţilor lor decât şi-ar fi închipuit aceştia.

— Okay. Ce fac oaspeţii după aceea?

— Discută politică. Fac cadouri: cantităţi mari de alimente şi anumite unelte. Constructorii Oraşului le arată minunăţii şi fac rishathra cu ei. — Apoi, Vala se ridică brusc. — Trebuie să plecăm!

Lăsaseră în spate ameninţarea bandiţilor. Louis călătorea acum în faţă, alături de ea. Zgomotul se dovedea la fel de supărător ca şi hurducăturile; erau nevoiţi să-şi ridice vocile.

— Rishathra ? strigă Louis.

— Nu acum. Conduc. — Vala îi adresă un zâmbet larg: Constructorii Oraşului sunt foarte buni la rishathra . Ei pot să se potrivească cu aproape orice rasă. Treaba asta ajută să-şi menţină imperiul lor antic. Noi utilizăm rishathra pentru comerţ şi pentru a nu avea copii înainte de a dori să ne împerechem şi să ne stabilim, dar Constructorii Oraşului nu renunţă niciodată.

— Cunoşti pe cineva care ar putea să mă invite ca oaspete? Să spunem, din cauza maşinilor mele.

— Numai tatăl meu. Dar n-o va face.

— Atunci, va trebui să zbor până acolo.

— Sub el, se află ferma din umbră. Ai putea trece drept un fermier, dacă renunţi la unelte. Fermierii sunt din toate rasele. Este o muncă murdară. Canalul deşeurilor oraşului este deasupra şi ei trebuie să le împrăştie la plante. Plantele sunt toate cavernicole, plante ce cresc în întuneric.

— Dar… oh, desigur, înţeleg. Soarele nu se mişcă niciodată, aşa că întotdeauna este întuneric sub oraş. Viaţă de peşteră? Ciuperci?

Ea îl privi surprinsă.

— Louis, cum te-ai fi aşteptat să se mişte soarele?

— Am uitat unde mă aflu. — Zâmbea. — îmi pare rău!

— Cum se poate mişca soarele?

— Păi, de fapt, planeta se mişcă. Lumile noastre sunt nişte bile rotitoare, înţelegi? Dacă trăieşti într-un punct, soarele pare să se ridice pe o parte a cerului şi să coboare pe cealaltă; apoi este noapte, până se ridică din nou. De ce credeţi că Inginerii Lumii Inelare au construit pătratele de umbră?

Vehiculul începu să se bâţâie. Vala se bâţâia şi ea şi faţa i se albise. Louis întrebă calm:

— Este mult prea straniu pentru tine?

— Nu asta.

Tuşi într-un mod ciudat. Murea de râs?

— Pătratele de umbră. Este evident până şi pentru cei mai proşti. Pătratele de umbră imită ciclul zi-noapte al lumilor sferice. Louis, aş fi dorit cu adevărat să fii nebun. Louis, ce putem face ?

Trebuia să-i ofere câteva răspunsuri.

— Mă gândesc la practicarea unei găuri sub unul dintre Marile Oceane, chiar înainte de a ajunge în punctul cel mai apropiat de soare. Să lăsăm cantităţi enorme de apă, depăşind de câteva ori masa Pământului, să se scurgă în spaţiu. Reacţia va împinge Lumea Inelară la locul ei. Ultimule, asculţi?

Superba voce de contralto răspunse imediat:

— Nu mi se pare fezabil.

— Desigur că nu este fezabil. Din cauza unui singur lucru: cum am putea da o gaură? în plus, Lumea Inelară ar putea să se clatine, provocând o vibraţie atât de mare, încât probabil ar ucide tot ce se află pe ea şi ar conduce la pierderea atmosferei. Dar aş încerca. Vala, voi încerca!

Ea repetă acel sunet ca un lătrat şi îşi clătină cu putere capul.

— Cel puţin, nu gândeşti la scară mică!

— Ce-ar fi făcut Inginerii Lumii Inelare? Ce s-ar fi întâmplat dacă anumiţi inamici ar fi distrus majoritatea jeturilor de orientare? Nu cred că ar fi construit Lumea Inelară fără să ţină seama de asta. Am nevoie să aflu mai multe despre ei. Du-mă în oraşul plutitor, Vala!

Începuseră să depăşească alte vehicule: cutii mari sau mici, prevăzute cu ferestre, fiecare purtând în partea din spate câte o cutiuţă mai mică. Drumul se lăţise şi devenise mai neted. Staţiile de alimentare se îndesiseră şi ele, toate în acelaşi stil, masiv şi pătrăţos, specific Oamenilor-Maşină. Din cauză că întâlneau tot mai multe vehicule pătrăţoase, Vala era nevoită să încetinească. Louis se simţea observat de pretutindeni.