Larry Niven - Inginerii Lumii Inelare

Ferma din umbră părea pustie. Louis auzea doar vântul. Stând în picioare pe ciuperca uriaşă, observa ferestrele îndepărtate, ca şi cum ar fi fost luminate de foc — străluceau casele fermierilor din jurul perimetrului.

Louis atinse butonul centurii şi începu să se înalţe.

La trei sute de metri depărtare de sol, mirosul de aer proaspăt devenise mult mai pronunţat, iar oraşul plutitor se întindea peste tot în jurul său. Louis înconjură capătul bont al unui turn inversat: patru niveluri de ferestre întunecate şi un garaj sub ele. Uşa mare a garajului era închisă şi ferecată. Bărbatul îi dădu ocol, în căutarea unei ferestre sparte. Nu găsi nici una.

Ferestrele acelea rezistaseră pesemne vreme de peste o mie de ani. Probabil nu ar fi reuşit să spargă una, dacă ar fi încercat. Oricum, nu dorea să intre în oraş ca un spărgător.

În schimb, se lăsă ridicat de-a lungul conductei de reziduuri, în speranţa că astfel nu va întâlni pe nimeni. Existau acum rampe pretutindeni în jurul său, dar nici un fel de iluminare stradală. Se îndreptă spre un trotuar şi se aşeză pe el. Acum, se simţea mai puţin observat.

Nu se zărea nimeni. Panglica lată de piatră turnată cotea în depărtare printre clădiri, la stânga şi la dreapta, în sus şi în jos, de parcă şi-ar fi întins pseudopode la întâmplare. Deşi dedesubt era un hău de trei sute de metri, nu existau balustrade. Semenii lui Halrloprillalar trebuia să fi fost mai apropiaţi de trecutul lor brahial decât pământenii. Louis se îndreptă alene spre lumini, ţinându-se cât mai aproape de centrul trotuarului, recunoscând în sinea lui că era extrem de nervos.

„Unde au dispărut cu toţii? Oraşul avea un aspect insular”, gândi el. Existau o mulţime de case şi rampe între clădiri, dar unde erau magazinele, teatrele, barurile, aleile, parcurile, cafenelele de pe trotuar? Nimic nu îşi făcea reclamă, totul se afla în spatele zidurilor.

Fie urma să găsească pe cineva care să-l prezinte, fie trebuia să se ascundă. Ce era însă cu acea bucată de sticlă din fereastra întunecată? Dacă intra pe deasupra, ar fi putut fi sigur că era pustie.

Cineva venea pe trotuar, din cealaltă direcţie, spre el.

— Mă poţi înţelege? strigă Louis şi îşi auzi vorbele traduse în limba Oamenilor-Maşină.

Străinul răspunse în aceeaşi limbă:

— N-ar trebui să te plimbi prin oraş pe întuneric. Ai putea să cazi.

Individul se apropiase acum. Avea ochii imenşi; nu era din specia Oamenilor-Maşină. Căra un baston subţire şi la fel de lung cât el. Având lumina în spate, Louis nu distingea nici un detaliu.

— Arată-mi braţul!

Louis îi întinse mâna stângă. Evident, nu avea pe el tatuajul. Spuse însă ceea ce planificase de la început să spună:

— Pot să vă repar condensatoarele de apă.

Bastonul fulgeră spre el. Îi lovi capul, oblic, în timp ce Louis fandase în spate. Se rostogoli şi se ridică în picioare, în poziţie de luptă — reflexele antrenate funcţionau perfect, dar braţele se ridicaseră prea târziu pentru a mai bloca lovitura care îl plesni peste craniu. Mii de stele se aprinseră în faţa ochilor săi şi leşină.

Era în cădere liberă. Vântul sufla pe lângă el. Chiar şi pentru un om aproape inconştient, legătura era evidentă. Cuprins de panică, Louis se zbătu în întuneric. „Vânt într-o astronavă! Unde sunt? Unde sunt urmele de meteorit? Costumul presurizat? Butonul de alarmă?”

Butonul … Pe jumătate, îşi aminti. Mâinile îi pipăiră pieptul, descoperiră comenzile centurii de zbor şi apăsară cu disperare butonul de ridicare.

Centura îl ridică brusc, răsturnându-l cu picioarele în jos. Louis încercă să-şi alunge ceaţa de pe creier. Îşi înălţă privirea. Printr-o spărtură în întuneric, observă coroana solară ţâşnind de sub un pătrat de umbră; remarcă totodată cum un perete de întuneric cobora pentru a-l strivi. Atinse din nou butonul centurii, pentru a-şi stopa ridicarea rapidă.

În siguranţă.

Îl durea capul şi avea crampe la stomac. Îi trebuia puţin timp de gândire. Clar, abordarea sa fusese greşită. Dar dacă gardianul nu l-ar fi răsturnat de pe trotuar… Îşi controlă buzunarele. Totul era în ordine. De ce nu-l jefuise, mai întâi?

Louis îşi aminti pe jumătate răspunsul; sărise, nu-l nimerise pe gardian, se rostogolise. Şi se trezise în aer. Acest lucru arunca o altă lumină asupra întâmplării. Poate că ar fi fost mai bine să aştepte. Acum însă, era prea târziu.

În cazul acesta, trebuia să încerce cealaltă abordare.

Înotă pe sub oraş, spre marginea acestuia. Nu era prea departe. Existau prea multe lumini de-a lungul perimetrului. Aproape de centru însă, se zăreau un con dublu, fără nici un fel de lumină pe ei. Partea inferioară era retezată: o copertină şi o alee din piatră turnată se proiectau în afară. Louis pluti până la intrare.

Spori factorul de amplificare al ochelarilor. Îl îngrijora faptul că n-o făcuse mai devreme. Îl prostise lovitura primită în cap?

„Semenii lui Prill, Constructorii Oraşului — îşi aminti — avuseseră automobile zburătoare”. Acolo nu exista însă nici un automobil. Găsi, în schimb, de-a lungul podelei, o şină din metal ruginit, un scaun rudimentar, fără braţe, într-un colţ, şi tribune: trei şiruri de bănci suprapuse pe fiecare parte a şinei. Lemnul putrezise, iar metalul era acoperit de rugină.

Pentru a înţelege, trebuia mai întâi să examineze scaunul. Fusese construit să alunece pe şină şi să se răstoarne în faţă, când ajungea la capăt. Louis descoperi o cameră de execuţie cu accesorii pentru asistenţă.

Ar fi putut să găsească şi tribunalul deasupra? Şi o închisoare? Louis tocmai se hotărâse să-şi încerce norocul în altă parte, când o voce gravă vorbi în întuneric, într-o limbă pe care nu o mai auzise de douăzeci şi trei de ani.

— Intrusule, arată-mi braţul! Apropie-te încet!

— Pot să vă fac condensatoarele de apă să funcţioneze, spuse Louis din nou şi auzi translatorul vorbind în limba lui Halrloprillalar. Trebuie să fi fost deja stocat în memoria acestuia.

Persoana respectivă stătea în pragul unei uşi din capul scărilor. Avea înălţimea lui Louis şi ochii îi străluceau. Ţinea în mână o armă asemănătoare cu cea a lui Valavirgillin.

— Braţul tău e gol. Cum ai ajuns aici? Trebuie să fi zburat.

— Întocmai.

— Impresionant. Este vorba de o armă?

Se referea, probabil, la lanterna-laser.

— Este. Vezi foarte bine în întuneric. Ce eşti tu?

— Sunt Mar Korssil, o femelă a Vânătorilor Nopţii. Lasă arma jos!

— Nu vreau!

— Ezit să te ucid. Pretenţia ta s-ar putea să fie adevărată…

— Este.

— Ezit să-mi trezesc stăpânul şi n-am să te las să treci prin uşa asta. Lasă arma jos!

— Nu. Am fost deja atacat o dată în noaptea asta. Poţi să încui uşa aceea astfel încât nici unul dintre noi să n-o poată deschide?

Mar Korssil răsuci ceva în uşă; se auzeau ţăcănituri metalice. Închise apoi uşa în spatele său.

— Zboară pentru mine! spuse ea, folosind în continuare o voce gravă de bas.

Louis se ridică aproape un metru, apoi se aşeză la loc.

— Impresionant. — Mar Korssil cobora scările cu arma pregătită. — Avem destul timp să vorbim. Dimineaţă vom fi găsiţi. Ce oferi şi ce doreşti în schimb?

— Am intuit corect că nu vă funcţionează condensatorul de apă? S-a oprit şi el când s-a produs Prăbuşirea Oraşelor?