Larry Niven - Inginerii Lumii Inelare

O dată ajunşi în vârful unei pante, li se oferi brusc panorama întregului oraş. Vala interpretă rolul ghidului, în timp ce coborau panta printr-un trafic tot mai aglomerat.

Cotul Râului prinsese viaţă, prima oară, ca o îngrămădire de ciocuri de-a lungul ţărmului dinspre sensul de rotaţie, al râului lat şi maroniu, botezat Râul Şarpe. Acum, acea regiune centrală avea aerul unei mahalale. Oraşul sărise râul peste mai multe poduri şi se extinsese concentric. O bucată fusese ciupită din el. Această porţiune lipsă era umbra aruncată de cetatea plutitoare a Constructorilor Oraşului.

Cutii în mişcare îi înconjurau din toate părţile. În aer plutea un miros accentuat de alcool. Vala încetini la un ambuteiaj. Louis se făcuse mai mic pe banchetă. Ceilalţi conducători de vehicule aveau acum prilejul să-l remarce pe straniul om din stele.

N-o făcuseră, însă. Nu-l vedeau nici pe Louis, nu se vedeau nici unii pe alţii; păreau să remarce doar celelalte vehicule. Ca atare, Vala continuă să conducă, până în centrul oraşului.

Aici, casele erau îngrămădite unele în altele. Erau înguste, având trei sau patru niveluri, şi fără nici un spaţiu între ele. Se extindeau deasupra străzilor clar profilate în lumina zilei. În contrast evident, clădirile publice erau toate joase, întinse, masive şi aşezate pe fundaţii impunătoare. Se băteau între ele pentru sol, nu pentru a cuceri înălţimea, niciodată pentru înălţime, unde domnea atotputernicul oraş plutitor.

Vala îi arătă şcoala comercianţilor, un complex impresionant de construcţii bogate din piatră. Un cvartal mai departe, îi arătă o intersecţie.

— Casa mea este acolo, aceea cu multă piatră roz.

— Este o problemă să mergem acolo? Vala clătină din cap.

— M-am gândit mult la asta. Nu. Tatăl meu nu te-ar crede niciodată. Chiar şi multe dintre pretenţiile Constructorilor Oraşului le consideră ca fiind minciuni sfruntate. Şi eu am crezut asta, odinioară, dar din cele ce mi-ai spus despre acea… Halrloprillalar…

Louis izbucni în râs.

— Ea era o mincinoasă. Dar semenii ei au condus Lumea Inelară. Părăsiseră Cotul Râului şi se îndreptau spre babord. Abia peste câţiva kilometri, Vala traversă ultimul dintre poduri. Departe, pe partea stângă a marii umbre, coti pe un drum lăturalnic abia vizibil şi parcă.

Coborâră amândoi în lumina mult prea puternică a soarelui. Începură să muncească aproape în tăcere. Louis folosi centura de zbor pentru a ridica un bolovan masiv. Valavirgillin săpă o groapă pe locul unde fusese acesta. În ea, Louis aşeză cea mai mare parte din ţesătura fină şi neagră care-i revenise lui. O acoperi cu pământ şi aşeză piatra la loc.

Vârî, apoi, centura de zbor în rucsacul Valei şi-l puse pe spate. Tot acolo îndesase costumul de impact, vesta, ochelarii, lanterna-laser şi recipientul cu nectar. Rucsacul devenise acum voluminos şi greu. Louis îl coborî, reglă centura pentru a oferi o anumită sustentaţie, ascunse translatorul chiar sub capac şi ridică din nou rucsacul pe umeri.

Purta o pereche de pantaloni scurţi de-ai Valei, legaţi cu o sfoară, ca să nu-i cadă în vine. Erau prea mari pentru el. Faţa epilată ar fi trecut drept naturală printre semenii săi. Acum, nimic din înfăţişarea lui nu sugera călătorul interstelar, cu excepţia, poate, a căştilor translatorului. Trebuia să rişte asta.

Nu zărea absolut nimic din locul spre care se îndreptau. Ziua era mult prea luminoasă, iar umbra prea întinsă şi prea întunecoasă.

Păşiseră din zi în noapte.

Vala părea că nu întâmpină nici o dificultate în a-şi găsi drumul. Louis o urma. Treptat, ochii i se adaptară şi începu să zărească poteci înguste printre culturi.

Mărimea ciupercilor varia de la dimensiunile unui buton până la forme asimetrice imense, având cozile cât capul lui Louis şi pălăria cât pieptul său. Unele semănau într-adevăr cu nişte ciuperci, altele nu aveau nici o formă. Un miros de putreziciune plutea în aer. Prin spaţiile rămase libere între clădirile ce pluteau deasupra, coborau stâlpi de lumină atât de intensă încât păreau solizi.

Ciuperci gulerate cu galben înconjurau o recoltă stropită cu roşu care crescuse pe solul prăfos şi cenuşiu. Lănci medievale stăteau în poziţie verticală, colorate în alb pătat cu sânge. Un covor portocaliu, galben şi negru acoperea un trunchi de copac putred.

Oamenii erau aproape la fel de diferiţi ca şi fungidele. Se vedeau aici Fugari ce utilizau o seceră cu două mânere pentru a reteza o ciupercă imensă a cărei pălărie eliptică era tivită cu portocaliu. Dincolo, oameni mărunţi cu feţe late şi braţe mari umpleau coşuri de bureţi. Giganţii Ierbii cărau aceste coşuri. Vala îşi continua comentariul în şoaptă:

— Majoritatea speciilor preferă să se angajeze în grup, pentru a se proteja de şocurile culturale. Şi noi vom locui separat.

Ceva mai încolo, câţiva oameni împrăştiau compost şi gunoi bine fermentat. Louis simţea mirosul de la distanţă. Erau şi din specia Valei? Desigur. Ei erau Oamenii-Maşină, numai că doi stăteau deoparte şi priveau. Şi aveau arme.

— Cine sunt ăştia? Prizonieri?

— Deţinuţi condamnaţi pentru crime minore. Timp de douăzeci până la cincizeci de falani servesc societatea în această… Îşi lăsă fraza neterminată. Unul dintre gardieni se apropiase de ei. O salută pe Vala.

— Doamnă, n-ar trebui să fiţi aici! Gunoierii ăştia v-ar putea lua ostatic.

Vala încercă să adopte un aer obosit.

— Mi s-a oprit automobilul. Trebuie să ajung la şcoală, să le spun ce s-a întâmplat. Te rog, pot să traversez ferma din umbră? Au fost cu toţii omorâţi. Ucişi de vampiri. Trebuie să se afle. Te rog!

Gardianul ezita.

— Traversaţi atunci, dar lăsaţi-mă să vă dau o escortă! — Individul fluieră un crâmpei muzical, apoi se întoarse spre Louis. — Cu tine ce-i?

— L-am împrumutat eu, să-mi care bagajul, răspunse Vala în locul lui.

Gardianul vorbi rar şi distinct.

— Tu! Te duci cu doamna cât de departe doreşte, dar să rămâi în ferma din umbră. Apoi te întorci la ceea ce făceai. Cu ce te ocupi?

Fără translator, Louis era mut. Se gândi la lanterna-laser pierdută printre lucrurile din rucsac. Îşi coborî mâna la întâmplare peste un strat de ciuperci tivite cu purpuriu şi arătă spre o sanie pe care era stivuită o grămadă din acelaşi soi.

— Foarte bine.

Gardianul se uită peste umărul lui Louis.

Mirosul îi dezvălui la cine privea, fără a mai fi nevoie să se întoarcă. În consecinţă, aşteptă docil, în timp ce gardianul dădea instrucţiuni unei perechi de demoni.

— Însoţiţi-o pe doamnă şi pe hamalul ei până la marginea fermei. Vedeţi să nu li se întâmple ceva!

Porniră unul câte unul, în şir, de-a lungul cărării, spre centrul fermei. Demonul mascul era în frunte, iar femela lui încheia plutonul. Mirosul de putreziciune devenise tot mai puternic. Sănii cu fertilizatori îi depăşeau pe alte cărări.

Sânge şi tanj! Cum naiba avea să scape de demoni?

Louis privi înapoi. Femela demon îi zâmbi. Cu siguranţă, pe ea n-o deranja mirosul. Dinţii ei semănau cu nişte triunghiuri imense, perfect adaptaţi pentru sfâşiat, iar urechile-i groteşti erau ridicate, în alertă permanentă. Ca şi perechea ei, purta doar o traistă agăţată de umăr; un păr des le acoperea cea mai mare parte a corpului.

Ajunseseră la o zonă de sol descoperit. Dincolo de ea, se zărea o groapă, iar deasupra acesteia plutea o ceaţă ce ascundea ce se afla mai departe. O conductă vărsa reziduurile menajere în groapă. Privirea lui Louis urmări conducta, până ce aceasta se pierdu în textura neagră a cerului.