Larry Niven - Inginerii Lumii Inelare

Valavirgillin avea lanterna-laser în poală, ţinând-o îndreptată spre Louis Wu.

— …structura era avariată. Voi aţi găsit găuri de meteorit şi ţinuturi erodate complet până la scrith . Se părea că…

— Aceasta este o urgenţă. Aceasta este o urgenţă.

Louis îşi păstră vocea constantă. Cum reuşise ea să facă asta? O privise cum stătea îngenuncheată, având cele două castroane aburind de mâncare în fiecare mână. S-ar fi putut s-o fi luat din spatele ei? N-avea importanţă. Cel puţin, nu trăsese încă.

— Te ascult, răspunse Ultimul.

— Poţi să închizi lanternele-laser de la distanţă?

— Pot să fac mai mult decât asta. Pot să le explodez şi să-l omor pe cel care le ţine.

— Poţi doar să le închizi?

— Nu.

— Atunci, la naiba, dă-mi înapoi funcţiunile translatorului, repede! Testarea…

Cutia vorbea din nou în limbajul Oamenilor-Maşină.

— Cu cine sau cu ce vorbeai? se auzi imediat întrebarea Valei.

— Cu Ultimul, fiinţa care m-a adus aici. Să presupun că nu am fost încă atacat?

Ea ezită, înainte de a răspunde.

— Da.

— Atunci, înţelegerea noastră este încă în vigoare, iar eu tocmai culegeam informaţii, cu intenţia de a salva lumea. Ai motive să te îndoieşti de asta?

Noaptea era caldă, dar Louis se simţea gol şi neprotejat. Ochiul mort al lanternei-laser rămase inert în continuare.

— Rasa Ultimului a cauzat Prăbuşirea Oraşelor? întrebă din nou femeia.

— Da.

— Întrerupe negocierile! ordonă ea.

— Are cele mai multe dintre instrumentele de culegere a informaţiilor.

Vala medită o vreme şi Louis rămase nemişcat. Două perechi de ochi străluceau aproape, în spatele ei, în întuneric. Bărbatul se întrebă cât de bine auzeau demonii cu urechile lor şi cât de mult înţelegeau.

— Atunci, utilizează-le! Dar aştept să aud ce spune. Nici măcar nu i-am auzit vocea. S-ar putea să fie doar imaginaţia ta.

— Ultimule, mă auzi?

— Fireşte. — Căştile lui Louis emiteau în interplanetară, dar cutia de pe gâtul lui vorbea în limbajul lui Valavirgillin. Era bine aşa. — Am auzit promisiunea pe care ai făcut-o femeii. Dacă poţi găsi o cale prin care să stabilizezi această structură, fă-o.

— Evident, ai tăi ar folosi spaţiul.

— Dacă ai stabiliza Lumea Inelară cu ajutorul echipamentului meu, aş dori o răsplată. S-ar putea să doresc să cer o recompensă.

Valavirgillin încerca să dea un răspuns. Louis vorbi însă mai repede:

— O să ai răsplata pe care o meriţi.

— Guvernul meu, sub conducerea mea, a încercat să ajute Lumea Inelară, la peste o mie de ani după ce răul fusese făcut. Trebuie să ţii cont de asta.

— O să ţin, dar cu rezerve. — Apoi, Louis i se adresă Valei: Potrivit înţelegerii noastre, trebuie să consideri tot ceea ce deţii ca fiind proprietatea mea.

Ea îi întinse brusc lanterna-laser. Louis o aşeză alături, cu un oftat de uşurare, oboseală sau foame. Nu era timpul .

— Ultimule, spune-ne despre jeturile de orientare!

— Sunt colectoare Bussard montate în consolă pe Zidul de Margine, de regulă distanţate la aproape cinci milioane de kilometri. Ar trebui să găsim trei sute de astfel de instalaţii pe fiecare Zid de Margine. Când sunt în funcţiune, fiecare colectează vântul solar de pe o rază de şapte până la opt mii de kilometri, îl comprimă electromagnetic până amorsează fuziunea şi îl ejectează în spate, asemeni rachetelor, sub formă de frânare.

— Noi putem vedea câteva dintre ele în funcţiune. Vela spune că… funcţionează douăzeci şi unu? — Femeia aprobă din cap. — Asta înseamnă că lipsesc 95 la sută dintre ele. La dracu!

— Mi se pare posibil. Am obţinut holograme a patruzeci de instalaţii, de când am vorbit ultima oară, şi toate erau dezafectate. Să calculez forţa dezvoltată de toate jeturile în funcţiune?

— Bun.

— Mă aştept să nu fie suficient de multe jeturi montate pentru a salva structura.

— Mda…

— Să fi instalat Inginerii Lumii Inelare un sistem de stabilizare independent?

Protectorii Pak nu gândeau în acest fel, nu-i aşa? Aveau tendinţa de a se încrede prea mult în capacitatea lor de a improviza.

— Nu cred, dar o să căutăm. Ultimule, îmi este foame şi somn.

— Mai este ceva de adăugat?

— Urmăreşte jeturile de orientare. Vezi ce le face funcţionale şi cum transmit forţa.

— Am să observ.

— Încearcă să contactezi oraşul plutitor. Spune…

— Louis, nu pot să transmit nici un semnal prin Zidul de Margine.

— Evident, pentru că este din scrith pur. Mută nava.

— Nu aş fi în siguranţă.

— Dar sonda?

— Sonda este prea departe pentru a transmite pe frecvenţe aleatorii. — După o ezitare îndelungată, Păpuşarul continuă: Pot însă transmite mesaje prin cealaltă sondă. Oricum, tot trebuie s-o trimit peste Zidul de Margine, pentru alimentare.

— Bine. Mai întâi, poziţioneaz-o deasupra zidului, ca staţie releu. Încearcă să atingi oraşul plutitor.

— Louis, am avut probleme cu localizarea translatorului tău. Landerul este însă la aproape douăzeci şi cinci de grade de poziţia ta, în sens invers rotaţiei. De ce?

— Chmeee şi cu mine ne-am împărţit eforturile. Eu mă îndrept spre oraşul plutitor. El se îndreaptă spre Marele Ocean. Ar fi sigur să spun doar atât.

— Chmeee nu mi-a răspuns la apeluri.

— Mă tem că cei din neamul lui nu sunt sclavi prea docili, Ultimule! Mai apelează-mă peste douăsprezece ore.

Louis îşi luă castronaşul şi începu să mănânce. Valavirgillin nu utilizase nici un fel de condiment. Terciul fierbinte şi rădăcinile din el nu-i prea stimulau apetitul. Nu-i păsa. Curăţă castronul până la ultima bucăţică dar nu neglijă să ia şi o pilulă antialergică. Apoi, se târâră în vehicul să doarmă.

Bancheta capitonată se dovedea un substitut rudimentar al discurilor de dormit şi tremura sub el, Louis era încă obosit. Adormea, şi mişcările îl trezeau, adormea, şi îl trezeau…

De data asta, Valavirgillin era cea care îl mişca de umăr. Vocea îi era mieros sarcastică.

— Servitorul tău îndrăzneşte să-ţi tulbure odihna binemeritată, Louis.

— Uf! Okay. De ce?

— Am parcurs o distanţă bună, dar pe aici sunt bandiţi din specia Fugarilor. Unul dintre noi trebuie să călătorească cu arma în mână.

— Oare Oamenii-Maşină nu mănâncă după ce se trezesc?

Ea părea dezorientată.

— Dar nu mai este nimic de mâncare… Îmi pare rău! Noi mâncăm o singură dată, înainte să ne culcăm.

Louis îmbrăcă costumul de impact şi vesta. Împreună cu Vala, improviză un acoperiş de metal deasupra plitei. Louis se aşeză pe el şi constată că ieşea prin gaura de fum până la subsuori. Strigă spre interior:

— Cum arată Fugarii?

— Au picioare mai lungi decât ale mele, piepturi mari, degete lungi. Pot căra cu ei arme furate de la noi.

Vehiculul se puse în mişcare.

Traversau o zonă muntoasă, presărată cu o vegetaţie arsă de secetă, mai mult mărăcinişuri. Arcada era vizibilă în lumina zilei, dacă îţi aminteai de ea, altfel se dizolva în albastrul cerului. Prin ceaţa depărtării, Louis putea să zărească un oraş ce plutea în aer ca într-o poveste.

Totul pare atât de real, gândi el. Peste doi sau trei ani însă, ar putea deveni coşmarul unui nebun.

Îşi scoase translatorul din vestă.

— Chem Ultimul, chem Ultimul…