Larry Niven - Inginerii Lumii Inelare

Ei însă nu se sinchisiră de Louis. Şi de ce ar fi făcut-o? Louis putea să mănânce acum animalul cu blană, fiindcă într-o bună zi avea să moară şi el, iar demonii aveau să-şi revendice ceea ce era al lor.

În timp ce-l priveau, Louis examina creatura: semăna cu şoarecele, dar avea o coadă mai lungă şi mai turtită; de asemenea, îi lipseau membrele anterioare. Nu era un hominid. Foarte bine.

Când îşi ridică privirea, zări o flamă slab luminoasă şi violetă, departe, spre stânga.

Ţinându-şi respiraţia şi încercând să rămână cât mai nemişcat posibil, Louis mări la maximum atât amplificarea luminii, cât şi factorul de mărire. Chiar şi pulsul în tâmple îi înceţoşa acum imaginea, dar ştia ce văzuse. Flama mărită rănea ochii cu o lumină violetă şi se desfăcea în evantai ca o rachetă care funcţionează în vacuum. Partea de jos era tăiată de o linie dreaptă şi neagră: muchia Zidului de Margine dinspre stânga.

Îşi scoase ochelarii. Chiar şi după ce ochii i se reobişnuiră cu întunericul, flama violetă era abia vizibilă, dar rămăsese tot acolo. Firavă… şi impresionantă.

Louis se întoarse la foc şi aruncă animalul la picioarele Valei. Se retrase apoi în dreapta, unde domnea bezna, şi îşi puse din nou ochelarii.

Privită din această poziţie flama arăta mult mai mare, dar, desigur, acei Zid de Margine era mult mai apropiat.

Vala jupui micul animal păros şi-l aruncă în oală, fără să-i scoată măruntaiele. După ce termină, Louis o conduse de braţ în întuneric.

— Aşteaptă o clipă, apoi spune-mi dacă vezi o flamă albastră, foarte departe.

— Da, o văd.

— Ştii ce este?

— Nu, dar cred că tatăl meu ştie. Este ceva despre care n-a vrut să vorbească ultima dată când s-a întors din oraş. Sunt mai multe asemenea flame. Întoarce-ţi privirea spre baza Arcadei şi spre sensul de rotaţie.

Benzile orizontale colorate în albastru şi alb ale zilei erau suficient de luminoase pentru a-l face să clipească. Louis le acoperi cu marginea palmei… şi, ajutat de ochelari, reuşi să zărească două mici flăcări de lumânare pe marginile Arcadei şi două şi mai mici, deasupra lor.

— Prima a apărut cu şapte falani în urmă, în apropierea bazei dinspre sensul de rotaţie al Arcadei, spuse Valavirgillin. Apoi, au apărut mai multe pe sensul de rotaţie, precum şi flamele acestea mai puternice din stânga şi din dreapta, după care altele, tot mai mici, spre sensul invers rotaţiei Arcadei. Acum sunt douăzeci şi unu. Ele se arată doar pentru două zile la fiecare rotaţie, când soarele este mai strălucitor.

Louis răsuflă din rărunchi, destinzându-se.

— Nu ştiu ce înseamnă când faci aşa, vorbi din nou femeia. Eşti supărat, speriat sau te simţi uşurat?

— Nici eu nu ştiu. Să spunem, uşurat. Avem mai mult timp decât am crezut.

— Timp pentru ce?

Louis izbucni în râs.

— Nu te-ai săturat încă de nebuniile mele?

— Oricum, îl repezi femeia, eu sunt în măsură să aleg dacă te cred sau nu!

Louis se înfurie. Nu o ura pe Valavirgillin, dar ea făcea dovada unui caracter imposibil şi încercase o dată să-l ucidă.

— Prea bine. Dacă această structură sub formă de inel, pe care trăieşti tu, este lăsată de capul ei, va spulbera pătratele de umbră — obiectele care acoperă soarele când vine noaptea — peste cinci sau şase falani . Asta va distruge absolut totul. Nu va mai rămâne nimic în viaţă când o să vă prăbuşiţi, în final, pe soare…

— Şi tu răsufli uşurat? ţipă ea.

— Linişteşte-te! Lumea Inelară nu este lăsată singură. Flamele acelea sunt motoare care o mişcă. Am ajuns la cel mai apropiat punct de soare şi ele utilizează jeturi de frânare — sunt îndreptate spre interior, spre soare. Ca astea. Făcu pentru ea, pe nisip, o schemă, cu vârful ascuţit al unui băţ.

— Vezi? adăugă el. Ne trag înapoi.

— Acum spui că n-o să murim?

— Motoarele s-ar putea să nu fie suficient de puternice pentru asta. Dar ne vor întârzia prăbuşirea. S-ar putea să mai avem la dispoziţie între zece şi cincisprezece falani .

— Am sperat să fii nebun, Louis. Ştii, însă, prea multe. Ştii că lumea este un inel, şi ăsta este un secret. — Femeia ridică din umeri, ca şi cum ar fi balansat o povară imensă. — Bine, am vorbit mult despre asta. Acum, vrei să-mi spui de ce nu ai sugerat rishathra ?

Louis era complet surprins.

— M-am gândit că ai avut destulă rishathra cât să-ţi ajungă o viaţă.

— Cu aşa ceva nu se glumeşte! Rishathra este calea prin care se pecetluieşte un armistiţiu.

— Oh, am înţeles. Ne întoarcem la foc?

— Desigur, avem nevoie de lumină.

Vala depărta un pic oala de pe foc, pentru a fierbe mai încet.

— Trebuie să discutăm termenii, începu ea, aşezându-se în faţa lui. Eşti de acord să nu-mi faci nici un rău?

— Sunt de acord să nu-ţi fac nici un rău, dacă nu sunt atacat.

— Îţi fac şi eu aceeaşi concesie. Ce altceva mai vrei de la mine? Era energică şi directă, iar Louis intră şi el în joc.

— Mă vei transporta cât de departe vei putea, în funcţie de propriile tale nevoi. Mă aştept ca asta să însemne Cotul Râului. Vei trata obiectele capturate ca fiind ale mele. Nu le vei preda nici pe ele, nici pe mine, nici unei autorităţi. Mă vei sfătui, după cunoştinţele şi priceperea ta, cum să ajung în oraşul plutitor.

— Ce poţi să-mi oferi în schimb?

Asta acum! Nu era ea la mâna lui? Dar, în fine…

— Voi încerca să aflu dacă e posibil să salvez Lumea Inelară, spuse el şi rămase oarecum uimit, înţelegând că era lucrul pe care îl dorea cel mai mult. Dacă voi putea, mă voi strădui s-o fac, indiferent de costuri. Dacă mă conving că Lumea Inelară nu poate fi salvată, am să încerc să mă salvez pe mine, dar şi pe tine, dacă îţi convine.

Ea se ridică în picioare.

— Este o promisiune goală de conţinut! Îmi oferi nebuniile tale, ca şi cum ar avea o valoare reală!

Louis era amuzat.

— Vala, ai mai avut de-a face cu nebuni, până acum?

— N-am avut de-a face nici măcar cu străini sănătoşi! Sunt numai o studentă!

— Calmează-te! Ce altceva ţi-aş putea oferi? Cunoştinţe? Îmi împart cunoştinţele cu generozitate, aşa cum sunt. Ştiu cum s-au defectat maşinile Constructorilor Oraşului şi ce a cauzat asta.

I se părea corect să presupună că specia lui Halrloprillalar reprezenta Constructorii Oraşului.

— Alte nebunii?

— Asta ai s-o decizi singură. Şi… am să-ţi dau centura zburătoare şi ochelarii, atunci când n-o să mai am nevoie de ele.

— Şi când se va întâmpla asta?

— Când şi dacă se întoarce tovarăşul meu. — în lander mai existau o centură zburătoare şi o pereche de ochelari, destinate lui Halrloprillalar. — Sau o să fie ale tale, când voi muri. Îţi mai pot da acum jumătate din cantitatea mea de ţesătură. Cu ajutorul acestor bucăţi, vei putea să repari unele dintre vechile maşini ale Constructorilor Oraşului.

Vala medită o clipă, înainte de a-i răspunde.

— Aş fi vrut să fiu mult mai îndemânatică… Bine, sunt de acord cu toate cerinţele tale!

— Şi eu cu ale tale!

Ea începu să-şi dezbrace hainele şi bijuteriile. Încet, aparent excitant… până când Louis înţelese ce voia să facă: dorea să îndepărteze de ea orice armă posibilă. Aşteptă până fu complet goală, apoi o imită, aruncând la oarecare distanţă de ea lanterna-laser, ochelarii şi elementele costumului de impact, chiar şi cronometrul.