Larry Niven - Inginerii Lumii Inelare

Existau şcoli pentru comercianţi. Companionii lui Valavirgillin erau studenţi, cu excepţia unui profesor de la şcoala din Cotul Râului. Plecaseră într-o deplasare la un centru comercial de la marginea junglei locuite de Oamenii Agăţători — brahiali, dedusese Louis, care comercializau nuci şi fructe uscate — precum şi de Crescători, carnivori care ofereau bunuri din piele şi artizanat. (Nu, nu erau mici şi roşii, ci o specie diferită.)

Se abătuseră din drum, pentru a cerceta un vechi oraş din deşert.

Nu se aşteptau să întâlnească vampirii. Unde ar fi găsit vampirii apă în deşert? Şi cum ar fi putut ajunge acolo? Vampirii dispăruseră, cu excepţia…

— Cu excepţia a ce? N-am înţeles ultima parte.

Valavirgillin roşi.

— Unii oameni bătrâni păstrează vampiri fără dinţi pentru… pentru rishathra . Probabil că aşa s-a întâmplat. Cine ştie cum, a reuşit să scape o pereche, sau o femelă gestantă.

— Vala, asta este dezgustător!

— Este, aprobă ea pe un ton rece. Totuşi, niciodată n-am auzit ca cineva să admită deschis că ţine vampiri. În locul din care vii tu nu este nimeni care să facă lucruri pe care alţii le consideră ruşinoase?

— Am să-ţi povestesc despre dependenţa de curent altă dată, murmură Louis, atins într-un punct sensibil. Nu acum.

Ea îl studie pe deasupra metalului armei. În ciuda acelei dungi de barbă neagră de-a lungul maxilarelor, părea suficient de umană… dar în sens mai larg. Faţa îi era aproape perfect pătrată. Bărbatul avea dificultăţi în a-i citi mimica. Era, de altfel, de aşteptat; chipul semenilor săi se dezvoltase ca un dispozitiv de semnalare, iar evoluţia Valei se deosebea radical de a sa.

— Ce ai să faci în continuare? întrebă el.

— Trebuie să raportez moartea lor… şi să predau obiectele găsite în oraşul din deşert. Există o recompensă, dar imperiul revendică obiectele Constructorilor Oraşului.

— Îţi spun din nou că sunt ale mele.

— Condu!

Deşertul era presărat cu zone de verdeaţă, iar un pătrat de umbră tocmai tăiase soarele, când Valavirgillin îi comandă să oprească. Şi el se bucura de această decizie. Drumul accidentat şi preocuparea constantă de a ţine direcţia îl extenuaseră peste măsură.

— Tu trebuie… mâncare…, rosti Vala.

Se obişnuiseră cu tăcerile subite ale translatorului.

— N-am înţeles prea bine.

— Eşti nevoit să încălzeşti hrana până ce poate fi mâncată. Louis, poţi să…

— Să gătesc? — Femeia nu lăsa impresia că ar fi avut oale fără frecare şi un cuptor cu microunde, sau avea? Sau cană gradată, zahăr rafinat, unt, vreo mirodenie pe care s-o recunoască. — Nu.

— Eu am să gătesc. Fă-mi un foc. Tu ce mănânci?

— Carne, unele plante, fructe, ouă, peşte. Fructele le pot mânca negătite.

— La fel ca şi noi, cu excepţia peştelui. Bine. Dă-te jos şi aşteaptă! Vala se încuie în vehicul, apoi se târî în partea din spate a acestuia.

Louis îşi destinse muşchi amorţiţi. Soarele era un ciob strălucitor, încă periculos de privit direct, dar deşertul devenea tot mai întunecat. O bandă lată din peisajul lumii strălucea spre sensul invers rotaţiei. Apăruseră acum smocuri de iarbă maronie în jurul lui şi un grup de copaci înalţi şi uscaţi. Unul era alb şi părea fără viaţă.

Vala se târî din nou pe locurile din faţă ale vehiculului şi-i aruncă la picioare un obiect greoi.

— Taie lemne şi fă un foc!

Louis ridică obiectul: o bucată de lemn având fixată la unul dintre capete o pană din fier grosolan prelucrată.

— Îmi pare rău că par prost, dar ce este ăsta?

Vala îl numi, apoi se apucă să-i explice:

— Loveşti cu partea ascuţită în trunchi, până ce cade copacul. Înţelegi?

— Secure.

Louis îşi aminti de războiul securilor din muzeul de pe Kzin. Privi securea, apoi copacii uscaţi… şi brusc îi fu de ajuns.

— Se întunecă, adăugă el.

— Ai probleme să vezi noaptea? Ţine!

Şi femeia îi aruncă lanterna-laser.

— Copacii aceia uscaţi sunt destul de buni?

Ea se întoarse, oferindu-i un profil frumos, dar în acelaşi timp răsuci şi arma spre el. Louis ajusta lumina, până ce obţinu un fascicul îngust de înaltă intensitate, pe care îl îndreptă înainte. Un fir strălucitor de lumină ţâşni spre Vala şi îi secţionă arma. Aceasta izbucni în flăcări şi se rupse.

Ea rămase uimită, cu gura larg deschisă şi cu cele două bucăţi în mână.

— Sunt dornic să primesc sugestii de la un prieten şi un aliat, spuse bărbatul. M-am săturat să primesc ordine! Am avut parte de o groază de ordine din partea colegului meu păros. Hai să fim prieteni!

Ea aruncă resturile pe care le ţinea şi îşi ridică mâinile.

— Găseşti mai multe gloanţe şi arme în spatele vehiculului. Înarmează-te!

Louis îi întoarse spatele şi îşi îndreptă raza spre baza copacilor, într-o manieră zigzagată. Câţiva buşteni se prăbuşiră în flăcări. Bărbatul se îndreptă alene spre ei şi transformă buştenii într-o grămadă strânsă în jurul butucului. Îndreptă din nou laserul spre mijlocul grămezii şi privi cum izbucneşte focul.

Pe neaşteptate, ceva îl izbi în omoplat. Pentru o clipă, costumul de impact deveni rigid. Apoi, auzi bubuitul unui singur tunet.

Louis aşteptă puţin, dar cea de-a doua împuşcătură nu mai sosi. Se răsuci şi se îndreptă spre vehicul şi spre Vala. Se opri în faţa ei.

— Niciodată, înţelegi? Niciodată să nu mai faci aşa ceva!

Femeia pălise şi arăta înspăimântată.

— Nu. N-am să mai fac.

— Să te ajut să cari vesela?

— Nu, pot şi singură… Nu te-am nimerit?

— Ba da.

— Atunci, cum ?

— Una dintre uneltele mele m-a salvat. Am adus-o de la o depărtare de o mie de ori distanţa parcursă de lumină într-un falan , şi este a mea .

Ea ridică din umeri şi îi întoarse spatele.

Exista o plantă ce creştea la nivelul solului, aducând cu un şirag de cârnăciori verzi şi galbeni, cu rădăcinile răspândite între respectivii cârnăciori… Valavirgillin tocase câteva dintre acestea într-o oală. Adăugase apă, apoi câteva păstăi cu seminţe dintr-o traistă luată din vehicul. La urmă, aşezase oala pe buştenii încinşi.

Tanj! Louis ar fi putut să facă şi el asta. Cina urma să rămână crudă.

Soarele dispăruse complet. Un grup strâns de stele, spre stânga, trebuia să fie oraşul plutitor. Arcada se înălţa pe cerul negru în benzi orizontale şi strălucitoare de albastru şi alb. Bărbatul avea senzaţia că se afla pe o imensă jucărie.

— Mi-ar fi plăcut să am şi nişte carne, spuse Vala.

— Dă-mi ochelarii! ceru el.

Se întoarse cu spatele la foc, înainte de a-şi pune ochelarii. Porni apoi amplificatorul de lumină. Ochii care-i priveau de dincolo de zona luminată de foc deveniră foarte clari. Louis era bucuros că nu trăsese la-ntâmplare. Cele două forme mai mari, împreună cu una mai mică alcătuiau o familie de demoni.

Exista şi o umbră cu ochi strălucitori, dar mai mică, şi cu blană. Louis îi reteză capul cu raza lungă şi strălucitoare a lanternei-laser. Demonii tresăriră surprinşi, apoi începură să şuşotească între ei. Femela porni spre animalul mort, dar imediat se opri, pentru a-i da întâietate lui Louis. Acesta ridică animalul şi îşi supraveghe cu atenţie retragerea.

Demonii păreau suficient de rezervaţi. Dar locul lor în ecologie era asigurat, fără a fi contestat de nimeni. Vala îi spusese ce se întâmplase atunci când oamenii doriseră să-şi îngroape sau să-şi ardă morţii. Demonii îi atacaseră pe cei vii. Pentru că ei erau stăpânii nopţii. Legenda, prezentă în toate religiile locale, spunea că erau capabili să devină invizibili. Chiar şi Vala credea pe jumătate asta.