Larry Niven - Inginerii Lumii Inelare

Femeia îl urmă, prin ruinele clădirii joase, spre scara spiralată din turn, apoi în jos pe ea. Un bărbat din specia ei, mort, zăcea desfigurat în subsolul prăbuşit, iar lanterna-laser era alături de el. Când Louis întoarse capul către femeie, observă lacrimi în ochii ei.

Se întinse după lanterna-laser, iar ea trase în direcţia lui. Ricoşeul îl izbi în şold, provocându-i un spasm violent în interiorul carcasei devenite brusc rigidă. Se rezemă cu spatele de zidul dărâmat, în timp ce ea ridica dispozitivul.

Femeia descoperi aproape imediat întrerupătorul şi lumina ţâşni în jurul lor, într-un fascicul larg. Găsi apoi focalizatorul; fasciculul se îngustă. Dădu din cap mulţumită şi lăsă să-i cadă unealta-armă în propriul buzunar.

Pe drumul de întoarcere spre vehicul, Louis îşi acoperi cu un gest firesc capul cu gluga protectoare, ca şi cum soarele ar fi fost prea strălucitor. Oricum, era la cheremul ei — femeia ar fi putut avea orice-şi dorea de la Louis Wu, sau ar fi putut să-l lase fără apă, sau ar fi putut să nu-l mai dorească drept tovarăş.

Nu-l împuşcă. Se urcă în maşină şi încuie uşile cu o cheie. Pentru o clipă, Louis se imagină abandonat, fără apă şi fără unelte. Dar ea îi făcu semn să se apropie de fereastra din dreapta, unde se afla sistemul de control al vehiculului. Apoi, se apucă să-i explice cum se conduce.

Era momentul esenţial pe care Louis îl aştepta. Bărbatul se apucă să repete cuvintele pe care ea i le striga prin fereastră şi adăugă propriile lui cuvinte.

— Inel de direcţie. Roteşte. Porneşte. Cheie. Acceleraţia. Deceleraţia. Se descurca destul de bine cu gesturile. O mână vâjâind prin aer plus un deget care o înţepa voia să însemne indicatorul de viteză.

Femeia rămase uimită când translatorul începu să vorbească în locul lui. Aşteptă ca lecţia de limbă să continue puţin. Apoi, descuie uşa, se aşeză din nou pe canapea, cu arma pregătită, şi spuse:

— Dă-i drumul! Condu!

Maşina era zgomotoasă şi voluminoasă. Transfera cele mai mici denivelări direct spre bancheta conducătorului şi Louis avu nevoie de ceva timp până ce învăţă să ocolească crăpăturile din drum, pietroaiele şi dunele de nisip. Femeia îl privea în linişte. Nu era curioasă? Oare atitudinea ei se datora faptului că îşi pierduse zeci de tovarăşi din cauza vampirilor? În aceste circumstanţe, se ţinea destul de bine.

În cele din urmă, rupse tăcerea:

— Eu sunt Valavirgillin.

— Eu sunt Louis Wu.

— Dispozitivele tale sunt ciudate. Vorbitorul, ridicătorul, lumina variabilă — mai ai şi altele?

— Tanj! Am uitat piesele de ochi.

Ea scoase ochelarii-binoclu din buzunar.

— Am găsit asta.

Poate că găsise şi paralizatorul. Louis nu întrebă.

— Bine. Pune-i la ochi şi am să-ţi arăt cum funcţionează.

Ea zâmbi şi clătină din cap. Probabil că-i era teamă să nu o atace.

— Ce făceai în oraşul vechi? întrebă ea. Unde ai găsit lucrurile astea?

— Sunt ale mele. Le-am adus de pe o stea îndepărtată.

— Nu-ţi bate joc de mine, Louis Wu! Bărbatul îşi întoarse privirea spre ea.

— Au avut oamenii care au construit oraşele asemenea lucruri?

— Aveau lucruri care vorbeau. Puteau să ridice clădiri în aer; de ce nu s-ar fi înălţat şi ei înşişi?

— Dar tovarăşul meu? Ai mai văzut unul ca el pe Lumea Inelară?

— Părea monstruos. — Făcu un semn cu mâna. — N-am avut şansa să-l studiez.

Nu, pentru că avusese altă preocupare. Prostii!

— De ce ţii arma îndreptată spre mine? Acum, deşertul este inamicul nostru comun. Trebuie să ne ajutăm unul pe altul.

— N-am nici un motiv să am încredere în tine. Mă întreb dacă nu cumva eşti nebun. Numai Constructorii Oraşelor călătoreau între stele.

— Te înşeli.

Ea ridică din umeri, apoi schimbă vorba:

— Trebuie să conduci atât de încet?

— Am nevoie de exerciţiu.

Dar Louis o făcea dinadins. Drumul era drept şi nu prea accidentat, iar din faţă nu venea nimeni. Existau dune de nisip pe drum. Valavirgillin îi spusese că nu trebuie să încetinească pentru asta.

Iar el se deplasa destul de repede spre destinaţie.

— Ce poţi să-mi spui despre oraşul plutitor? întrebă într-un târziu.

— N-am fost niciodată acolo. Îl folosesc copiii Constructorilor Oraşului. Aceştia nu mai construiesc, nici nu mai conduc, dar tradiţia noastră spune că ei stăpânesc oraşul. Au mulţi vizitatori.

— Turişti? Oameni care se duc numai să vadă oraşul? Ea zâmbi.

— Pentru asta şi pentru alte motive. Trebuie să fii invitat. De ce e nevoie să ştii lucrurile astea?

— Trebuie să ajung la oraşul plutitor. Cât timp o să rămân alături de tine, conducând maşina?

Femeia izbucni în râs.

— Cred că n-ai fost invitat acolo. Nu eşti nici faimos, şi nici puternic.

— Am să mă gândesc la ceva.

— Eu am să merg până la şcoala din Cotul Râului. Acolo trebuie să le spun ce s-a întâmplat.

— Ce s-a întâmplat? Ce căutai în deşert?

Vala începu să-i povestească. Nu era uşor. Existau lipsuri în vocabularul translatorului. Amândoi se loveau de ele şi încercau să le ocolească.

Oamenii-Maşină stăpâneau un imperiu puternic.

În accepţie tradiţională, un imperiu este o uniune de regate aproape independente. Ele trebuie să plătească taxe, urmează ordinele împăratului în privinţa războiului, a controlului infracţiunilor, a menţinerii comunicaţiilor, iar uneori au o religie oficială comună. În rest, îşi urmează propriile obiceiuri.

Acest lucru era de două ori adevărat în cazul Imperiului Oamenilor-Maşină, unde, de pildă, felul de viaţă al carnivorilor crescători de animale era în competiţie cu cel al Oamenilor Ierbii; era util pentru comercianţi, care cumpărau bunurile din piele ale carnivorilor; dar era irelevant pentru demoni. În unele teritorii, multe specii lucrau în cooperare şi toate permiteau libera trecere. Diferitele specii îşi urmau propriile obiceiuri pentru că aşa fuseseră construite.

Demon era cuvântul lui Louis Wu. Valavirgillin folosea un termen de genul Oamenii Nopţii. Erau colectori de gunoaie, dar şi ciocli, ceea ce explica motivul pentru care femeia nu îngropase morţii. Demonii aveau propria limbă. Puteau fi învăţaţi să oficieze riturile ultime ale religiei umane locale. Ei reprezentau o sursă de informaţii pentru Oamenii-Maşină. Legenda spune că făcuseră acelaşi lucru pentru Constructorii Oraşului, pe când aceştia conduceau.

Potrivit lui Valavirgillin, Imperiul Maşinii era unul al comerţului, el impozitându-şi numai propriii neguţători. Cu cât ea vorbea mai mult, cu atât Louis descoperea mai multe excepţii. Regatele întreţineau drumurile care legau diversele zone ale imperiului, dacă popoarele lor erau capabile de asta — de exemplu, Oamenii Agăţători, ce trăiau în copaci, nu puteau. Drumurile marcau graniţele dintre teritoriile stăpânite de diferitele specii de hominizi. Războaiele de cucerire vizând acapararea celeilalte părţi a unui drum erau interzise; astfel, drumurile preveneau războaiele (uneori!) numai pentru că existau.

Imperiul avea puterea să adune armate pentru a lupta împotriva bandiţilor şi hoţilor. Porţiunile mari de pământ pe care le ocupa pentru înfiinţarea unor zone comerciale aveau tendinţa de a deveni adevărate colonii. Deoarece drumurile şi vehiculele uneau imperiul, regatelor li se cerea să distileze combustibil chimic şi să-l păstreze la îndemână. Imperiul îşi procura minele (prin vânzări silite?), scotea propriile minereuri şi închiria dreptul de fabricare a maşinăriilor potrivit propriilor regulamente.