Larry Niven - Inginerii Lumii Inelare

— După câte ştiu, n-a funcţionat niciodată. Cine eşti?

— Sunt Louis Wu. Mascul. Poţi să-mi numeşti specia Oamenii Stelelor. Am venit din afara lumii, de pe o stea mult prea mică pentru a fi zărită. Am materialul necesar pentru a repara cel puţin o parte din condensatoarele de apă din oraş; pentru rest, am ascuns într-un loc mai mult material. Aş putea să vă ofer, de asemenea, şi lumină.

Mar Korssil îl studia cu ochii ei albaştri, mari ca nişte ochelari. La degete, avea nişte gheare formidabile, iar dinţii îi semănau cu nişte securi. Era, cumva, carnivor vânător de rozătoare?

— Dacă poţi să ne repari maşinile, este bine, spuse ea. În ceea ce priveşte repararea celor din celelalte clădiri, asta va hotărî stăpânul. Ce vrei în schimb?

— Vreau foarte multe cunoştinţe. Doresc acces la orice deţine oraşul în materie de informaţii înregistrate, hărţi, istorii, povestiri…

— Nu te poţi aştepta să te trimitem la Bibliotecă. Dacă pretenţiile tale sunt adevărate, eşti mult prea valoros. Clădirea noastră nu este bogată, dar putem cumpăra cunoştinţe de la Bibliotecă, dacă ai întrebări concrete.

Devenise evident acum: oraşul plutitor nu mai era oraş, mai mult decât fusese Grecia lui Pericle naţiune. Clădirile erau independente şi el nimerise într-una greşită.

— Care clădire este Biblioteca?

— Spre perimetrul din babord — în sensul de rotaţie, un con cu vârful în jos… De ce întrebi?

Louis îşi atinse pieptul, se ridică şi se îndreptă spre noaptea de afară.

Mar Korssil deschise focul. Louis căzu, rostogolindu-se. Flăcări îi izbucniră din piept. Ţipă, trase de harnaşament şi-l aruncă. Comenzile centurii de zbor ardeau cu o flacără galbenă înecată de fum şi uneori cu mici izbucniri alb-albastre.

Louis descoperi că avea lanterna-laser în mână şi ţinti către Mar Korssil. Vânătorul Nopţii părea că nu observase acest lucru.

— Nu mă face să repet figura, spuse ea. Eşti rănit?

Cuvintele acestea îi salvară viaţa. Dar Louis trebuia să ucidă ceva .

— Aruncă arma sau o retez în două, aşa…

Îndreptă laserul spre scaunul de execuţie, care se aprinse şi se desfăcu.

Mar Korssil nu schiţă nici un gest.

— Vroiam doar să părăsesc clădirea ta, spuse bărbatul. M-ai izolat aici. Acum, va trebui să intru în clădire, dar o voi părăsi la prima rampă pe care o voi găsi. Aruncă arma sau vei muri!

— Aruncă arma, Mar Korssil! spuse o voce de femeie din capul scărilor.

Vânătorul Nopţii se execută.

Femeia coborî scările. Era mai înaltă decât Louis şi mai zveltă. Avea nasul delicat şi buzele subţiri, aproape invizibile. Craniul ei era chel, dar un păr bogat şi alb se revărsa din spatele capului, al urechilor şi gâtului. Louis bănui că părul alb era un semn al vârstei. Nu părea să se teamă de el.

— Tu conduci aici? o întrebă.

— Eu şi perechea mea din înregistrare conducem. Eu sunt Laliskareerlyar. Tu îţi spui Luweewu?

— Cam aşa.

Femeia zâmbi.

— Există un vizor. Mar Korssil îmi semnalase din garaj o activitate neobişnuită. Am venit să privesc şi să ascult. Îmi pare rău de ceea ce s-a întâmplat cu dispozitivul tău de zbor. N-a mai rămas nici unul în tot oraşul.

— Dacă vă repar condensatorul de apă, îmi daţi drumul? Am nevoie şi de sfaturi.

— Ţine cont de poziţia ta în această negociere. Poţi rezista gărzii mele care te aşteaptă afară?

Louis aproape că se resemnase să-şi mai croiască drum afară, ucigând. Mai făcu însă o încercare. Pardoseala părea să fie făcută din aceeaşi piatră turnată. Roti lent raza laser, descriind un cerc, şi o bucată de piatră cu diametrul de un metru căzu în întuneric. Laliskareerlyar îşi pierduse zâmbetul.

— Probabil că poţi. Va fi precum spui. Mar Korssil, vino cu noi! Va trebui să opreşti pe oricine va încerca să intervină. Lasă arma acolo unde a căzut.

Urcaseră un escalator în spirală care nu mai funcţiona de mult. Louis numărase paisprezece bucle, paisprezece etaje. Se întreba dacă nu greşise în privinţa vârstei lui Laliskareerlyar. Femeia Constructor al Oraşului urca vioaie şi mai păstra suflu şi pentru conversaţie. Mâinile şi faţa îi erau însă ridate ca şi cum ar fi fost uzate de vreme.

O imagine deconcertantă cu care Louis nu era obişnuit. Pe plan intelectual, ştia despre ce era vorba: semnul vârstei şi semnul strămoşilor, Protectorii Pak.

Urcară la lumina lanternei-laser a lui Louis. Oameni apăreau în uşi; Mar Korssil îi avertiza să se retragă. Majoritatea erau Constructori ai Oraşului, dar erau şi alte specii.

„Aceşti servitori au slujit familia Lyar vreme de multe generaţii”, explica Laliskareerlyar. Familia Mar de paznici de noapte fuseseră poliţişti care serveau un judecător Lyar. Servanţii Oameni-Maşină erau aproape la fel de vechi. Servitorii şi stăpânii Constructori ai Oraşului se considerau ca o singură familie, legaţi prin rishathra periodice şi vechi loialităţi. La un loc, Clădirea Lyar avea o mie de oameni, jumătate din ei Constructori ai Oraşului înrudiţi.

Louis se oprise pe la mijlocul drumului să privească printr-o fereastră. O fereastră în casa scărilor care străbătea inima clădirii? Era o hologramă, o vedere de-a lungul Zidurilor de Margine şi o vastă panoramă a peisajului Lumii Inelare. „Una dintre ultimele comori ale lui Lyar”, îi explicase Laliskareerlyar cu mândrie şi regret. Altele fuseseră vândute de-a lungul sutelor de falani , pentru a plăti taxele de apă.

Louis se trezise şi el vorbind. Era îngrijorat, supărat şi obosit, dar exista ceva în bătrâna femeie Constructor al Oraşului care-l îndemnase s-o facă. Ştia despre planete. Nu le pusese la îndoială veridicitatea. Ascultase. Semăna atât de mult cu Halrloprillalar încât Louis se trezise vorbind despre ea: despre străvechea şi nemuritoarea prostituată de pe astronavă care trăise ca o zeiţă pe jumătate nebună până când sosise Louis şi echipajul său pestriţ; cum îl ajutase, cum îşi părăsise civilizaţia în ruină, plecând alături de el, cum murise.

— Din acest motiv nu ai ucis-o pe Mar Korssil? îl întrebă Laliskareerlyar. Femeia Vânător al Nopţii îl privea cu ochi mari, albaştri.

Louis izbucni în râs.

— Poate.

Le povesti apoi de cucerirea zonei ocupate de Florile-Oglindă. Atingea un subiect periculos pentru că nu vedea nici un motiv să-i spună lui Laliskareerlyar că lumea urma să se prăbuşească în propriul soare.

— Am vrut să părăsesc lumea ştiind că nu-i făcusem nici un rău, continuă el. M-am bazat mai mult pe această ţesătură ascunsă aici… Tanj! Nu ştiu cum să dau acum de ea.

Ajunseseră în vârful scării spiralate. Louis respira greu. Mar Korssil descuie o uşă. Alte scări se zăreau dincolo de ea. Zărind tresărirea pământeanului, Laliskareerlyar îl întrebă:

— Eşti cumva nocturn?

— Ce? Nu.

— Mai bine aşteptăm aici ziua. Mar Korssil, du-te şi trimite-ne micul dejun. Trimite-l şi pe Whil cu uneltele lui. Apoi, poţi să te duci la culcare.

În timp ce Mar Korssil se grăbea ascultătoare pe scări în jos, bătrâna se aşeză cu picioarele încrucişate sub ea pe o carpetă străveche.

— Sper să putem lucra afară, spuse ea. Totuşi, nu înţeleg de ce ţi-ai asumat un asemenea risc. Pentru ce? Pentru cunoştinţe? Ce fel de cunoştinţe?

Era dificil să încerce să o mintă, dar n-ar fi fost exclus ca Ultimul să-l asculte.

— Ştii ceva despre o maşină care transformă un fel de materie în alta? Aerul în ţărână, plumbul în aur?