Larry Niven - Inginerii Lumii Inelare

— Şi despre ce aţi discutat în timp ce s-a întrerupt legătura?

— Despre revoltă. Am decis să ne revoltăm împotriva ta.

Pentru o clipă se lăsă liniştea. Apoi:

— Foarte înţelept, spuse Ultimul. Vreau interpretarea voastră în privinţa acestei holograme.

Unul dintre ecrane arăta un fel de consolă ce ieşea din Zidul de Margine. Imaginea era puţin ceţoasă şi ciudat iluminată: luată în vacuum, în plin soare şi în lumina reflectată de peisajul de pe Lumea Inelară, pe partea dreaptă. Consola părea să fie făcută din acelaşi material ca şi zidul, ca şi cum scrith-ul ar fi fost alungit precum o acadea. Consola susţinea o pereche de discuri sau inele groase, despărţite de propriul lor diametru. Nu se mai vedea nimic în afara vârfului Zidului de Margine. Era imposibil să se ghicească dimensiunile reale.

— A fost luată de sondă, spuse Păpuşarul. Am inserat sonda în sistemul de transport al zidului, aşa cum m-aţi sfătuit. Accelerează în sensul invers rotaţiei.

— Mda. Tu ce crezi, Chmeee?

— Ar putea fi jeturile de orientare ale Lumii Inelare. Încă nu s-au aprins.

— Posibil. Există mai multe căi de a proiecta un colector Bussard. Ultimule, ai detectat vreun efect magnetic?

— Nu, Louis. Maşina lasă impresia că doarme.

— Plaga supraconductorilor n-a atins-o în vacuum. Nu pare avariată. Comenzile ar putea fi însă în altă parte. Pe suprafaţă. Probabil că pot fi reparate.

— Va trebui să le găsiţi, mai întâi. Or fi, cumva, în Centrul de Reparaţie?

— N-ar fi exclus.

Drumul şerpuia printre mlaştini şi dealuri pietroase. Trecuseră de altă posibilă uzină chimică. Probabil că fuseseră văzuţi; se auzise un urlet strident de sirenă şi un nor de aburi ţâşnise prin ceea ce trebuia să fi fost un coş de fum. Chmeee nu reduse viteza.

Nu mai zăreau vehicule paralelipipedice.

Louis văzuse luciri pale, departe, în mlaştină, trecând lin printre copaci. Se deplasau la fel de încet ca o ceaţă pe apă, sau ca andocarea marilor nave transoceanice. Acum, în faţă, la o distanţă considerabilă, o formă albă se mişca spre drum pe deasupra copacilor.

Din imensa umflătură albă, grupul-senzorial al animalului se ridica pe un gât extrem de zvelt. Fălcile erau la nivelul solului; coborau ca o scafă, filtrând apa şi vegetaţia mlaştinii, şi se ridicau atunci când animalul îşi încorda muşchii de pe burtă. Era mai mare decât cel mai mare dinozaur.

— Multicleşte, exclamă Louis.

Ce căuta aici? Multicleştii erau originari de pe Jinx.

— Încetineşte, Chmeee! vorbi din nou bărbatul. Vrea să comunice cu noi.

— Şi ce dacă?

— Au memorii fenomenale.

— Ce-ar putea să-şi reamintească? Despre locuitorii mlaştinilor, despre mâncătorii de noroi care n-au mâini să-şi facă arme… Nu.

— De ce nu? Poate că, în primul rând, ne va spune ce caută multicleştii pe Lumea Inelară.

— Nu este nici un mister. Protectorii trebuie să fi stocat hărţile lor în Marele Ocean, împreună cu exemplare din speciile pe care le considerau potenţial periculoase.

Chmeee juca rolul dominatorului, şi lui Louis nu-i plăcea acest lucru.

— Ce se-ntâmplă cu tine? Cel puţin, am putea să-l întrebăm!

Multicleştele se micşora în spatele său.

— Ai ocolit confruntarea ca un Păpuşar Pierson! mârâi Kzinul. Auzi, să chestionezi mâncătorii de noroi şi sălbaticii! Să ucidem lanurile de Flori-Oglindă! Ultimul ne-a adus pe această structură condamnată, împotriva voinţei noastre, iar tu amâni răzbunarea pentru a omorî nişte amărâte de plante! Va mai conta peste un an pentru locuitorii Lumii Inelare că Zeul Louis s-a oprit din drumul său ca să se măsoare cu plantele?

— I-aş salva dacă aş putea.

— Nu putem face nimic. Pe constructorii drumului îl vrem. Sunt prea primitivi pentru a constitui o ameninţare şi suficient de avansaţi pentru a cunoaşte răspunsurile la întrebări. O să căutăm un vehicul izolat şi o să tăbărâm asupra lui.

La prânz, Louis preluă controlul zborului.

Mlaştina devenise un râu care şerpuia spre sensul de rotaţie, la o oarecare distanţă de albia originală. Drumul rudimentar însoţea acum noul râu. Albia originală se îndrepta mult mai direct spre stânga, în curbe „S” regulate, întretăiate de locuri mai înguste sau de cascade. Era uscată, aidoma unor oase, şi străbătea un deşert la fel de uscat. Mlaştina trebuie să fi fost o mare, înainte de a se colmata.

Louis şovăi o clipă, apoi urmă albia originală.

— Cred că am stabilit corect încadrarea în timp, îi spuse lui Chmeee. Semenii lui Prill au evoluat mult după ce Inginerii au dispărut. Dintre toate rasele inteligente de aici, erau cei mai ambiţioşi. Ei au construit marile oraşe. Apoi plaga aceea ciudată a scos din funcţiune majoritatea maşinilor lor. Acum avem de-a face cu Oamenii-Maşină, dar ei ar putea face parte din aceeaşi specie. Oamenii-Maşină au construit drumul. Şi l-au făcut după ce s-a format mlaştina. Iar eu cred că aceasta s-a format după ce s-a prăbuşit imperiul semenilor lui Prill. Cu alte cuvinte, ceea ce fac acum este să caut un vechi oraş al poporului lui Prill. Putem fi norocoşi şi să găsim o bibliotecă străveche sau o cameră a hărţilor.

În timpul primei expediţii, descoperiseră câteva oraşe. Acum, călătoreau de câteva ore fără să fi văzut ceva, exceptând de două ori o aglomerare de corturi şi, o dată, o furtună de nisip de mărimea unui continent.

Oraşul plutitor continua să-şi profileze în faţa lor doar muchia, blocând detaliile. Câteva turnuri se ridicau în jurul muchiei; altele, răsturnate, căzuseră în apropierea centrului.

Râul uscat se sfârşi într-o mare seacă. Louis îi survolă ţărmurile de la aproape treizeci de kilometri altitudine. Fundul mării arăta extrem de ciudat. Era foarte plat, cu excepţia locurilor unde insulele, artistic distanţate, îşi ridicau ţărmurile zimţate peste nivelul acestuia.

— Louis, treci pe pilot automat! strigă Chmeee.

— Ce-ai descoperit?

— O dragă.

Louis i se alătură lângă telescop.

Kzinul îl fixase asupra unei porţiuni din cea mai mare insulă. Era imensă şi plată, sub formă de disc, de culoarea aluviunilor de pe fundul mării. Vârful ei trebuie să se fi aflat sub nivelul mării. Marginile erau înclinate precum cuţitele unui dispozitiv de geluit lemnul. Maşina era instalată lângă insula pe care o dragase, de pe fundul mării.

În acest fel, Inginerii Lumii Inelare antrenau aluviunile în conductele de compensare. Acestea nu s-ar fi scurs de la sine, pentru că mările erau mult prea puţin adânci.

— Conducta s-a înfundat, speculă Louis. Draga a continuat să funcţioneze până s-a stricat sau până când cineva a întrerupt alimentarea cu energie — ceva la fel ca plaga supraconductorilor. Să-l chem pe Ultimul?

— Da. Să-i satisfacem curiozitatea…

Ultimul avea însă noutăţi mai grozave.

— Observaţi! îi îndemnă el. Păpuşarul proiectă o scurtă succesiune de holograme pe unul dintre ecrane. O consolă intra şi ieşea din Zidul de Margine, împreună cu perechea de toroizi montată la vârful lor. Altă consolă, văzută mult mai de departe; iar în aceeaşi imagine, un Munte Răsturnat arătat la baza Zidului de Margine. Acesta era jumătate din mărimea consolei. Apăru şi o a treia consolă, apoi o a patra, cu structurile alături de ea. A cincea…

— Rămâi pe ea, strigă Louis. Înapoi!

A cincea consolă rămase pe ecran pentru o clipă. Vârful ei nu mai sprijinea nimic. După aceea, Ultimul reveni la a patra hologramă.