Larry Niven - Inginerii Lumii Inelare

— Cred că ar trebui să le privim mai de aproape. De ce nu coborâm?

Era un drum. De la înălţimea de treizeci de metri, suprafaţa lui părea neregulată, din pricina unor materiale pietroase: piatră albă, turnată ca într-un şuvoi.

— Oamenii-Maşină, presupun, spuse Louis. Ar trebui să urmărim vehiculele astea?

— Mai bine să aşteptăm până ajungem mai aproape de oraşul plutitor.

Părea o prostie să renunţe la o asemenea ocazie, dar Louis se temea să obiecteze. Nervozitatea Kzinului era suficient de evidentă pentru a nu o lua în seamă.

Drumul ocolea zonele joase şi inundate. Părea, cumva, întreţinut. Chmeee îl urmă, la viteză redusă şi de la treizeci de metri înălţime.

O dată, trecuseră peste câteva clădiri, cea mai mare dintre ele părând a fi o uzină chimică. De mai multe ori, observaseră vehicule paralelipipedice care treceau pe sub ei. Fuseseră remarcaţi doar o singură dată. Atunci, o astfel de cutie oprise brusc, forme umanoide ţâşniseră afară din ea, fugiseră în cercuri, făcuseră rost de beţe şi începuseră să arate spre lander. O clipă mai târziu, dispăruseră din vedere.

În jungla inundată, remarcară şi forme mai decolorate. Nu putea fi bolovăniş adus de vreun gheţar; nu aici. Louis se întrebă dacă nu erau nişte fungi uriaşi. Tresări atunci când mai văzu încă unul. Încercă să i-l arate lui Chmeee. Kzinul însă îl ignoră.

Drumul cotea spre sensul invers de rotaţie, pe măsură ce se apropia de un lanţ de munţi extrem de colţuroşi; se strecura printr-un pas în „V”, pentru a coti din nou la dreapta şi a continua de-a lungul mlaştinii.

Chmeee viră însă la stânga şi acceleră. Landerul urmă partea stângă a lanţului muntos, târând după sine o dâră de foc. Brusc, Kzinul întoarse landerul pe loc, frână şi se aşeză la picioarele unui pinten de granit.

— Hai să coborâm şi noi, spuse el.

Carcasa din scrith a muntelui urma să blocheze microfoanele Ultimului, dar se simţeau mai în siguranţă în afara landerului. Louis îl urmă pe Kzin.

Ziua era însorită şi strălucitoare — prea strălucitoare, pe măsură ce acest arc al Lumii Inelare se îndrepta tot mai mult spre punctul cel mai apropiat de soare. Sufla destul de tare un vânt cald.

— Louis, te pregăteai să-i povesteşti Ultimului despre Inginerii Lumii Inelare? întrebă Chmeee direct.

— Probabil. De ce nu?

— Presupun că am ajuns la aceeaşi concluzie.

— Mă îndoiesc. Ce-ar putea şti un Kzin despre Protectorii Pak?

— Ştiu totul din înregistrările Institutului Smithsonian, atâtea câte sunt. Am studiat mărturia minerului de pe centura de asteroizi, Jack Brennan, şi hologramele rămăşiţelor mumificate ale extraterestrului Phssthpok, precum şi încărcătura din cala astronavei sale.

— Chmeee, cum ai reuşit să dai de astfel de materiale?

— Contează? Eram diplomat. Existenţa acestor Pak a reprezentat un secret al Patriarhiei, timp de generaţii. Dar oricărui Kzin care urma să intre în contact cu oamenii i se cerea să studieze înregistrările. Învăţam să ne cunoaştem duşmanul. S-ar putea să ştiu mai multe despre strămoşii voştri decât tine. Şi am presupus că Lumea Inelară a fost construită de Pak.

Cu şase sute de ani înainte ca Louis Wu să se fi născut, un Protector Pak sosise în Sistemul Sol cu o misiune de iertare. Or, prin intermediul acestui Phssthpok, via Centurarul Jack Brennan, istoricii au aflat restul povestirii.

Cei din neamul Pak erau originari de pe o lume din centrul galactic. Îşi trăiau vieţile de-a lungul a trei stadii: copil, prăsitor şi protector. Adulţii sau prăsitorii erau suficient de inteligenţi cât să mânuiască o bâtă sau să arunce o piatră.

Ajunşi la o vârstă mijlocie, dacă trăiau până atunci, prăsitorii Pak simţeau un impuls irezistibil de a înghiţi o plantă numită arborele vieţii. Un virus simbiotic din această plantă declanşa schimbarea. Prăsitorul îşi pierdea organele genitale şi dinţii. I se mărea craniul şi creierul. Buzele şi gingiile i se topeau, modelându-se într-un cioc tare şi bont. Pielea se încreţea, se îngroşa şi se întărea. Încheieturile i se umflau, oferind un cuplu sporit muşchilor, mărindu-le astfel puterea. O inimă cu două camere se dezvolta în pântece.

Phssthpok venise pe urmele unei astronave-colonie Pak, ce aterizase pe Pământ cu mai bine de două milioane de ani în urmă.

Neamul Pak era într-o permanentă stare de război. Coloniile precedente, stabilite în lumile învecinate din centrul galactic, fuseseră întotdeauna invadate de valuri succesive de astronave. Probabil că acesta fusese motivul pentru care nava respectivă ajunsese atât de departe.

Colonia era mare şi bine echipată, condusă de fiinţe mai puternice şi mai inteligente decât oamenii. Totuşi, dăduseră greş. Arborele vieţii creştea în solul terestru, nu însă şi virusul. Protectorii muriseră, lăsând o populaţie de prăsitori Pak să se descurce singuri… dar şi înregistrări ale strigătului lor de ajutor ce străbătuse cei treizeci de mii de ani-lumină până la planeta natală Pak.

Phssthpok găsise aceste înregistrări într-o străveche bibliotecă Pak. Străbătuse astfel treizeci de mii de ani-lumină, de unul singur, într-o navă subluminică, în căutarea Sistemului Sol. Resursele cu care construise acea navă, în materie de cunoştinţe, inteligenţă, materiale, Phssthpok le dobândise şi le stăpânea prin război. Cala navei sale era înţesată cu rădăcini şi seminţe ale arborelui vieţii, precum şi cu saci de oxid de taliu. Prin propriile sale cercetări, descoperise că era absolut necesar acest aditiv neobişnuit pentru solul terestru.

Trebuia însă să-şi dea seama că prăsitorii ar fi putut să sufere mutaţii.

Printre Pak, un mutant nu avea nici o şansă. Dacă, în viziunea strămoşilor săi protectori, un copil nu avea mirosul potrivit, era ucis. Pământul fiind mult prea îndepărtat de sălbaticele densităţi de radiaţii cosmice ale sorilor din centrul galaxiei, poate că Phssthpok contase pe o rată mai scăzută a mutaţiilor. Poate îşi încercase doar şansele.

Prăsitorii suferiseră mutaţii. Pe vremea lui Phssthpok, semănau destul de puţin cu prăsitorii Pak, exceptând anumite schimbări ce aveau loc în perioada vârstei de mijloc, când producţia de ovule înceta la femele şi când ambele sexe începeau să dea semne că pielea li s-ar încreţi, să-şi piardă dinţii, să aibă încheieturile umflate şi să capete treptat un fel de nerăbdare şi insatisfacţie. Era tot ce mai rămăsese din foamea pentru arborele vieţii. Mai târziu, atacurile de cord deveneau fatale, în lipsa celei de-a doua inimi.

Phssthpok n-a aflat nimic din toate acestea. Salvatorul a murit aproape fără nici o durere şi, poate, cu o mică bănuială că cei pe care intenţiona să-i salveze deveniseră monştri şi nu mai aveau nevoie de ajutor din partea lui.

Aceasta era povestea pe care Jack Brennan o spusese reprezentanţilor Naţiunilor Unite, înaintea dispariţiei sale. Dar, la vremea respectivă, Phssthpok era deja mort, iar mărturia lui devenise îndoielnică. Brennan mâncase din arborele vieţii şi devenise un monstru; în special craniul i se mărise şi se deformase. Poate chiar înnebunise.

Era ca şi cum o încărcătură de spanac ar fi fost vărsată pe suprafaţa stâncoasă unde se aflau. Benzi de verdeaţă îmbrăţişaseră solul în locurile unde ţărâna se adunase între blocurile de piatră. Roiuri de insecte zumzăiau în jurul gleznelor lor, menţinându-se doar la câţiva centimetri de sol.

— Protectorii Pak, spuse Louis. Aşa mi-am închipuit, dar mi-a fost destul de greu până am reuşit să mă conving de asta.