Larry Niven - Inginerii Lumii Inelare

Acum, nu mai putea să vadă nici cablul negru, nici cum fierbea apa. Totul era acoperit de o banchiză de ceaţă ce se deplasa în derivă spre sensul de rotaţie, aprinzându-se şi dispărând atunci când ajungea la cincisprezece kilometri in interiorul ţărmului. Apoi, numai strălucirea oglinzilor… şi o pereche de linii paralele la orizont.

Linii albe deasupra, negre dedesubt, pe aproape cincizeci de grade de orizont.

Vaporii de apă nu dispăreau, pur şi simplu. Fiind supraîncălziţi, se ridicaseră şi se condensaseră în stratosferă. Margini albe de nori strălucind sub atacul plantelor; umbră neagră peste o zonă imensă de Flori-Oglindă.

Pesemne că se găseau la opt sute până la o mie cinci sute de kilometri depărtare, pentru a se vedea atât de aproape de umbra lor, şi aveau sute de kilometri în diametru. Şi se răspândeau — insesizabil de încet, dar se răspândeau.

În stratosferă, aerul trebuie să fi fost împins spre exterior , faţă de centrul zonei ocupate de plantele ucigaşe. Unii dintre nori trebuie să se fi scuturat sub formă de ploaie, dar vaporii de apă, care întâlniseră curentul din marea în fierbere, pluteau înapoi spre centru, stabilind astfel o continuă recirculare.

Îl dureau mâinile. Louis îşi dădu seama că strângea cu sălbăticie braţele fotoliului. Îşi descleştă degetele şi porni din nou intercomul.

— Louis şi-a ţinut promisiunea, auzi glasul regelui gigant, dar nu vom putea ajunge la plantele muribunde. Nu ştiu…

— O să ne petrecem noaptea aici, le spuse Louis. Mâine dimineaţă vom şti mai mult.

Aşeză landerul pe partea insulei opusă sensului său de rotaţie. Iarba de mare era răspândită pe ţărm într-o mulţime de căpiţe. Chmeee şi uriaşul pierdură aproape o oră ca să îngrămădească o bună parte din această iarbă printr-o trapă a carcasei landerului, alimentând astfel replicatorul bucătăriei cu materie primă. Louis profită de ocazie pentru a chema Acul Încins al Căutării .

Ultimul nu se afla în cabina de comandă. Probabil că era în zona ascunsă a Acului .

— Ţi-ai distrus droudul, spuse el.

— E o chestie veche. Ai făcut ceva…

— Am un înlocuitor.

— Nu mă interesează, chiar dacă ai avea o duzină. Am renunţat la el. Mai doreşti transmutatorul Inginerilor de pe Lumea Inelară?

— Desigur.

— Atunci, hai să cooperăm puţin. Centrul de control al Lumii Inelare trebuie să fie pe undeva. Dacă a fost construit într-unui din Munţii Răsturnaţi, atunci transmutatoarele, care proveneau din astronavele de pe astroporturi, trebuie să se găsească acolo. Vreau să cunosc totul despre această situaţie, înainte de a mă băga în ea.

Ultimul rămăsese pe gânduri.

În spatele mâinilor sale plate şi ondulatorii străluceau masive construcţii punctate de lumini. O stradă largă, cu discuri de păşit la intersecţii, se micşora în perspectivă, până ajungea la dimensiunile unui punct. Strada foia de Păpuşari. Coamele lor coafate străluceau într-o varietate debordantă de stiluri; aceştia păreau că se deplasează tot timpul în grupuri. Pe o frântură de cer, între clădiri, pluteau două lumi agricole, fiecare fiind înconjurată pe orbită de un şirag de puncte luminoase. Exista un sunet de fond, aducând cu o muzică extraterestră sau cu un milion de conversaţii de Păpuşari aflaţi la o distanţă mult prea mare pentru a fi auziţi cu claritate.

Ultimul avea acolo o bucăţică din civilizaţia lui pierdută: benzi, un perete holografic şi, probabil, mirosul semenilor săi, plutind tot timpul în aer… Mobilierul său avea numai curbe line, fără muchii ascuţite în care să te înţepi sau să te agăţi. O adâncitură ciudat profilată în podea reprezenta probabil un pat.

— Spatele Zidului de Margine este complet plat, spuse brusc Ultimul. Radarul meu de profunzime nu-l poate penetra. Nu pot să-mi permit să risc una dintre sonde. Încă serveşte ca releu între Ac şi lander; de fapt, ar servi mai bine, dacă ar fi ridicată mai mult. În consecinţă, o să plasez o sondă în sistemul de transport al Zidului de Margine.

— Merge şi aşa…

— Chiar crezi că Centrul de Reparaţie este…

— Nu, nu întru totul, dar o să avem parte de suficiente surprize pentru a nu ne plictisi. Trebuie verificat.

— Până la urmă, va trebui să decidem cine conduce această expediţie, spuse Păpuşarul şi dispăru de pe ecran.

În noaptea aceea, nu apărură stelele.

Dimineaţa se dovedi a fi un haos strălucitor. De pe puntea de comandă nu se vedea nimic, în afara unei difuzii perlate, strălucitoare. Nu se zărea cerul, nici marea, nici ţărmul. Louis fusese tentat să-l recreeze pe Wu, numai să poată ieşi afară să vadă dacă mai exista lumea.

Până la urmă, se hotărî să ridice landerul. Soarele apăru la o înălţime de o sută de metri. Sub ei, nu exista decât un nor alb care devenea tot mai strălucitor spre orizontul dinspre sensul de rotaţie. Ceaţa se răspândise destul de mult în interior.

Placa repulsoare era încă la locul ei, un punct negru, chiar deasupra capetelor lor.

La două ore după ivirea zorilor, un vânt împrăştie ceaţa. Louis coborî landerul la nivelul mării, chiar în faţa ţărmului. Câteva minute mai târziu, un nimb strălucitor se formă în jurul repulsorului.

Regele gigant stătu toată dimineaţa în pragul sasului, privind şi mestecând absent salată. Şi Chmeee rămase aproape tot timpul tăcut. Când Louis le vorbi din nou, amândoi îşi întoarseră privirile spre plafon.

— Va funcţiona, rosti el solemn, şi pentru prima oară credea în ceea ce spunea. În curând, veţi găsi o alee de flori moarte care duce la o zonă mult mai întinsă, aflată sub un plafon permanent de nori. Împrăştiaţi-vă seminţele. Sau, dacă vreţi să mâncaţi plante de foc vii, foraţi noaptea pe ambele laturi ale coloanei de ceaţă. Veţi avea nevoie de o bază pe una dintre insulele acestei mări. Veţi avea nevoie de bărci.

— Acum, ne putem face planurile noastre, spuse uriaşul. Ne va fi de ajutor să-i avem pe Oamenii Mării alături, chiar dacă sunt atât de puţini. Ei oferă servicii în schimbul uneltelor din metal. Ne pot construi bărcile. Dar va creşte iarba în toată această ploaie?

— Nu ştiu. Ar fi bine să însămânţaţi şi insulele pârjolite.

— Bine… Pentru eroii noşti speciali, sculptăm înfăţişarea lor în piatră, alături de câteva cuvinte. Suntem migratori; nu putem căra statui prea mari cu noi. Este această cinstire potrivită?

— Fără-ndoială.

— Care este înfăţişarea ta?

— Sunt puţin mai mare decât Chmeee, cu mai mult păr în jurul umerilor, iar părul meu are culoarea părului vostru. Am dinţi de fiinţă carnivoră şi colţi, dar nu posed urechi externe. Nu-ţi bate prea mult capul cu asta… Unde vrei să te duc acum?

— În tabăra noastră. Acolo cred că am să-mi iau câteva femei şi am să cercetez marginile mării.

— Acum putem s-o facem cu toţii.

Regele gigant izbucni în râs.

— Meriţi mulţumirile noastre, Louis! Totuşi, războinicii mei vor fi destul de furioşi când se vor întoarce goi, flămânzi, învinşi. Ar fi o alinare pentru ei dacă ar afla că am plecat pentru câteva zile. Eu nu sunt zeu. Un erou trebuie să aibă întotdeauna războinici mulţumiţi sub comanda sa. Nu se poate bate tot timpul cât stă treaz.

Landerul zbura la o înălţime de aproape zece kilometri, puţin sub viteza sonică.

Douăzeci de mii de kilometri nu reprezenta o distanţă prea mare pentru vehicul. Louis îl provocă precaut pe Kzin.