Larry Niven - Inginerii Lumii Inelare

Un supraconductor lasă să treacă un curent electric fără nici un fel de rezistenţă. Această proprietate îl face atât de util în industrie. Dar el posedă şi o altă proprietate — are aceeaşi temperatură pe toată lungimea lui.

Aerul şi particulele de praf, precum şi cablul Sinclair străluceau în lumina răspândită de Floarea-Soarelui. Dar ţesătura supraconductoare şi cablul rămaseră negre. Bun! Louis clipi datorită acestei străluciri şi îşi coborî privirea spre apă.

— Rege al Oamenilor Ierbii, spuse el, vino înăuntru, înainte de a fi rănit!

Acolo unde cele două cabluri pătrundea în apă, aceasta începuse să fiarbă. Un curent de aburi se ridica spre strălucirea albă, dinspre sensul de rotaţie. Louis lăsă landerul să plutea să uşor spre dreapta. Deja, o bună porţiune de apă începuse să fiarbă şi să producă aburii.

Inginerii Lumii Inelare construiseră doar două oceane adânci, Marile Oceane, diametral opuse, care se contracarau unul pe celălalt. Restul mărilor aveau o adâncime medie de opt metri. Asemeni oamenilor, se pare că şi ei utilizau numai partea superioară a mărilor. Şi acest lucru era un avantaj pentru Louis. Îi era mai uşor să fiarbă o mare.

Norul de aburi atinse ţărmul.

Zeii nu trebuie să se laude singuri. Păcat!

— O să privim până o să fii mulţumit, îi spuse pământeanul regelui gigant.

— Mrrrrr, exclamă Chmeee.

— Parcă văd ceva, spuse regele gigant, dar…

— Vorbeşte!

— Plantele de foc împrăştie norii.

Louis înghiţi în sec.

— O să ne lămurim. Chmeee, oferă-i oaspetelui nostru nişte salată. Poate că fiecare va dori să mănânce în linişte, la distanţă unul de celălalt…

Ajunseseră la aproape optzeci de kilometri de cablurile ancorate în stânga unei insule înalte şi golaşe. Insula bloca jumătate din strălucirea plantelor încă interesate să prefacă landerul în scrum. Atenţia majorităţii Florilor-Soarelui însă fusese atrasă în altă direcţie. Unele se focalizau pe pătratul negru plutitor; altele, pe norul de abur.

Apa se transforma în vapori, pe câţiva kilometri pătraţi în jurul cablurilor şi al bolovanului scufundat. Vaporii se acumulau într-un nor care se lăţea tot mai mult deasupra mării, pe o porţiune de optzeci de kilometri. Ajuns la aproape zece kilometri în interiorul ţărmului, norul ardea ca un incendiu uriaş, automistuindu-se.

Louis îşi focaliză telescopul pe urma aburului. Vedea cum fierbe apa. Plantele trebuiau să înceapă să moară. O parte dintre ele, alcătuind o fâşie de aproape zece kilometri, nu mai primeau lumina soarelui, iar cele din jurul lor îşi consumau lumina pe un nor de aburi. Dar o fâşie de zece kilometri nu însemna nimic, aproape nimic. Zona ocupată de flori se întindea pe jumătate din suprafaţa unei lumi.

Mai văzu ceva care-l făcu să îndrepte telescopul drept în sus.

Cablul argintiu cădea în derivă, purtat de vânt, spre sensul de rotaţie. Florile-Oglindă reuşiseră să ardă lanţul molecular Sinclair. Louis murmură un cuvânt compus dintr-o silabă care însemna neputinţă. Dar cablul supraconductor era încă negru.

Avea să reziste. Fără îndoială…

Nu avea să se încingă mai mult de punctul de fierbere al apei, peste tot urmând să aibă aceeaşi temperatură. Mai multă lumină de la plante nu va putea să-i schimbe această stare; va fierbe doar mai repede apa. Marea era foarte întinsă. Iar vaporii de apă nu dispar, pur şi simplu. Dacă sunt încălziţi, se ridică mai mult.

— Zeul mănâncă bine, spuse uriaşul, mestecând cu zgomot căpăţâna unei salate de Boston: a douăzecea sau poate a treizecea. Privea alături de Chmeee şi, la fel ca şi acesta, nu făcea nici un comentariu referitor la ceea ce se întâmpla afară.

Apa de mare fierbea într-o veselie. Florile-Oglindă erau hotărâte să doboare acea fărâmă de potenţial fertilizant, acea pasăre care, după toate aparenţele, ameninţa să le mănânce. Nu puteau aprecia altitudinea sau distanţa. Evoluţia nu le-ar fi permis să reziste, întrucât ar fi murit mai înainte, de foame. Ar fi trebuit ca unele să se concentreze asupra bulbului de fotosinteză, în timp ce altele să le ţină locul.

— Louis, insula! avertiză Chmeee pe un ton liniştit.

Ceva mare şi negru se ridica până la brâu din apele de lângă ţărm. Nu era hominid, nici vidră, ci puţin din amândouă. Aştepta liniştit, în timp ce privea landerul cu ochi mari, cafenii.

— Sunt Oamenii Mării? întrebă Louis, făcând oarecare efort ca glasul lui să pară calm.

— Noi nu-i cunoaştem, spuse regele gigant.

Louis îndreptă landerul spre ţărm. Umanoidul aştepta fără teamă. Îl acoperea o blană scurtă, uleioasă, şi era frumos profilat: gât puternic, umeri foarte lăsaţi, nasul lăbărţat pe o faţă fără bărbie.

Louis activă microfonul.

— Foloseşti limba Giganţilor Ierbii? întrebă el.

— Pot s-o folosesc, veni răspunsul. Vorbeşte mai rar. Ce faci aici? Louis răsuflă uşurat.

— Încălzesc marea.

Simţul de proprietate al creaturii era remarcabil. Ideea încălzirii unei mări nu-l deconcertase. Aşa că lansă o nouă întrebare către clădirea mobilă.

— Cât de fierbinte?

— Foarte fierbinte la capătul acesta. Câţi sunteţi?

— Treizeci şi patru din neamul nostru, acum, răspunse amfibianul. Am fost optsprezece, când am venit aici, cu cincizeci şi unu de falani în urmă. Se va încălzi şi partea dreaptă a mării?

Pământeanul răsuflă din nou uşurat. Avusese viziunea a sute de mii de oameni fierţi pentru că lui îi venise cheful de a juca rolul unui zeu. Răspunse cu o voce gravă:

— Spune-mi, estuarul râului este la capătul acesta… Cât de multă căldură puteţi să suportaţi?

— Destulă. Putem mânca mai bine; peştilor le place căldura. Este politicos să te întreb, înainte de a distruge o parte dintr-un cămin: de ce faceţi asta?

— Vrem să omorâm plantele de foc.

Amfibianul rămase câteva clipe pe gânduri, apoi vorbi din nou:

— Bun. Dacă plantele de foc mor, putem trimite un mesager în susul râului, la Fuboobish, Fiul Mării. Cei de acolo ne cred de mult morţi. Îmi cer iertare pentru maniere. Rishathra este acceptabilă pentru noi, dacă vă permite condiţia voastră sexuală şi puteţi funcţiona sub apă.

Louis avu nevoie de o clipă pentru a-şi regăsi vocea.

— Nici unul dintre noi nu se împerechează în apă, murmură el.

— Puţini o fac, răspunse amfibianul, fără nici o urmă de dezamăgire în glas.

— Cum aţi ajuns aici?

— Exploram în josul râului. Curentul ne-a purtat în ţinutul plantelor de foc. Nu puteam să ne continuăm drumul pe ţărm. A trebuit să lăsăm râul să ne poarte în acest loc, pe care l-am numit Marea Tuppugop. Este un loc bun, deşi trebuie să fim atenţi la plantele de foc. Puteţi într-adevăr să le ucideţi cu ceaţă?

— Aşa credem.

— Trebuie să-mi mut oamenii, spuse amfibianul şi dispăru brusc.

— Am crezut că o să-l omori pentru îndrăzneala lui! vorbi Chmeee către plafon.

— Este căminul său, răspunse Louis, apoi închise intercomul. Îl obosise acest joc. „Fierb căminul cuiva, gândi el, şi nici măcar nu sunt sigur că voi reuşi.” Dorea droudul. Nimic altceva nu mai putea să-l ajute, nimic în afara fericirii vegetale produse de curentul care-i parcurgea creierul, nimic altceva n-ar fi fost în stare să-i suprime furia neagră care-l făcea să lovească braţele fotoliului, să scoată sunete animalice şi să-şi ţină cu putere pleoapele închise.

Droudul şi timpul. Timpul trecu şi, în cele din urmă, îşi deschise din nou ochii.