Larry Niven - Inginerii Lumii Inelare

— Mai avem două ore şi vom putea să coborâm pe oraşul plutitor, sau să ne ridicăm de sub el! O oră fără nici un disconfort serios.

— Fireşte. Va trebui să ieşim din atmosferă, cu propulsorul de fuziune strălucind ca o stea, asta e sigur. Îţi aduci aminte cum am ajuns în închisoarea plutitoare a lui Halrloprillalar? Răsturnaţi în mijlocul aerului şi cu motoarele aeroscuterelor arse.

Coada lui Chmeee răsună pe spătarul scaunului. El îşi reamintea.

— Nu vrem să fim depistaţi de cine ştie ce maşinărie străveche. Plaga supraconductorilor se pare că a cuprins totul.

Câmpia acoperită de iarbă făcu loc parcelelor de cultură, apoi unei jungle acvatice. Lumina verticală a soarelui se reflecta spre ei dintre trunchiurile arborilor în floare.

Louis se simţea minunat. N-ar fi admis inutilitatea războiului său cu întinderile de Floarea-Soarelui. Treaba mersese strună . Îşi stabilise singur o sarcină şi o dusese la îndeplinire cu inteligenţa şi uneltele pe care le avusese la îndemână.

Mlaştina părea să se întindă până la infinit. O dată Chmeee îi arătă un orăşel. Era dificil de zărit; clădirile erau pe jumătate scufundate în apă, iar viţa de vie şi arborii încercau din răsputeri să le doboare. Stilul arhitectural părea straniu. Toţi pereţii, acoperişurile sau uşile se umflau puţin în afară, lăsând centrul străzilor mai îngust. Oraşul nu fusese construit de semenii lui Halrloprillalar.

La mijlocul zilei, landerul călătorise mai departe decât ar fi făcut-o, în întreaga lor viaţă, Ginjerofer sau regele gigant. Fusese o prostie să-i întrebe pe sălbatici. Aceştia se aflau la fel de departe de oraşul plutitor precum două puncte diametral opuse de pe Pământ.

Ultimul îi chemă.

Astăzi, coama lui, vopsită în fâşii de culori fundamentale, semăna cu un curcubeu răsucit. În spatele său, Păpuşarii se mişcau de-a lungul liniilor de discuri de păşit, aglomerându-se în faţa vitrinelor magazinelor, ciocnindu-se unii de alţii, fără resentimente şi fără scuze, totul într-un murmur de muzică dominată de flauturi şi clarinete: limbajul Păpuşarilor. Ultimul întrebă:

— Ce aţi aflat?

— Puţine lucruri, răspunse Chmeee. Ne-am pierdut timpul. A existat, desigur, o mare erupţie solară, cu şaptesprezece falani în urmă — cam trei ani şi jumătate — dar mai mult am ghicit asta. Pătratele de umbră s-au strâns, pentru a proteja suprafaţa. Sistemul lor de ghidare trebuie să funcţioneze independent de cel al Lumii Inelare.

— Tot o presupunere. Altceva?

— Ipoteticul Centru de Reparaţie al lui Louis este, cu siguranţă, inactiv. Mlaştina aceasta de sub noi nu a fost proiectată. Îmi imaginez că a existat un fluviu important ale cărui sedimente au blocat scurgerea în mare. Am descoperit o varietate de hominizi, unii inteligenţi, alţii nu. N-am găsit nici o urmă a celor care au construit Lumea Inelară, ştim doar că erau strămoşii lui Halrloprillalar. Sunt înclinat să cred acest lucru.

Louis deschise gura şi… privi în jos, întrucât simţise o durere acută în picior. Descoperi patru gheare Kzinti care-i apăsau uşor coapsa. Închise la loc gura, lăsându-l pe Chmeee să-şi continue discursul:

— N-am întâlnit pe nimeni din specia lui Halrloprillalar. Poate că ei nu au reprezentat niciodată o populaţie prea numeroasă. Am auzit însă zvonuri despre o altă specie, Oamenii-Maşină, care s-ar putea să-i fi înlocuit. Acum, încercăm să dăm de ei.

— Într-adevăr, Centrul de Reparaţie este inactiv, interveni brusc Ultimul. Eu am aflat mai multe. Am pus o sondă la treabă…

— Ai două sonde, spuse Chmeee. Utilizează-le pe amândouă!

— Am păstrat una de rezervă, ca să realimentez Acul . Cu cealaltă, am aflat secretul Munţilor Răsturnaţi. Priviţi…

Monitorul din extrema dreaptă arăta imaginile transmise de sondă. Aceasta zbura de-a lungul Zidului de Margine. Trecuse de ceva, dar prea repede pentru a surprinde detalii; încetini, se întoarse şi porni înapoi.

— Louis m-a sfătuit să explorez Zidul de Margine. Sonda abia începuse rutina de decelerare, când a descoperit asta. M-am gândit că merită o investigaţie.

Era vorba de o umflătură pe Zidul de Margine — un tub agăţat peste buza acestuia. Era turnat, turtit spre zid şi alcătuit din acelaşi scrith gri translucid. Sonda se apropie de el până ce camera ei privi într-o conductă de aproape o jumătate de kilometru în diametru.

— În bună măsură, proiectul Lumii Inelare indică o abordare a forţei brute, spunea Ultimul, în vreme ce sonda se deplasa de-a lungul conductei, peste muchiile acesteia, şi în jos, dincolo de faţa exterioară a Zidului de Margine, unde conducta dispărea în materialul spumos ce forma un scut antimeteoritic pentru interiorul Lumii Inelare.

— L-am văzut, spuse Louis. Şi nu funcţionează?

— Nu. Am încercat să cercetez mai în detaliu conducta şi am avut oarecare succes.

Scena se schimbase brusc. Acum, arăta o mişcare rapidă în întuneric, pe măsură ce sonda parcurgea o distanţă apreciabilă în afara Lumii Inelare. Un peisaj inversat defila pe deasupra, văzut în lumină infraroşie. Sonda încetini, se opri, apoi începu să se ridice.

Dacă un meteorit lovea Lumea Inelară, trebuia, mai întâi, să cadă din spaţiul interstelar, după care, la viteza lui s-ar fi adăugat cele o mie două sute de kilometri pe secundă ale Lumii Inelare. Un meteorit lovise aici. Norul de plasmă săpase o gaură sălbatică, de-a lungul a sute de kilometri pe fundul mării, vaporizând spuma protectoare. În groapă exista o conductă lungă, având aproape o sută de metri în diametru. Conducta ducea în sus, spre fundul mării.

— Un sistem de reciclare, murmură Louis.

— Fără o contracarare a eroziunii, continuă Ultimul, solul Lumii Inelare ar ajunge în câteva mii de ani în mijlocul mărilor. Presupun că aceste conducte pornesc de pe fundul mărilor, de-a lungul suprafeţei exterioare a Zidului de Margine şi peste acesta. Aluviunile de pe fundurile de mare sunt depozitate în Munţii Răsturnaţi. Apa se evaporă aproape imediat în vacuumul de pe crestele ce se ridică la aproape cincizeci de kilometri. Munţii se prăbuşesc gradat sub propria greutate. În timp, materialul se deplasează dinspre Zidurile de Margine spre interior, cărat de râuri şi vânturi.

— Sunt supoziţii, dar destul de plauzibile, spuse Chmeee. Ultimule, unde este sonda acum?

— Intenţionez s-o aduc de sub Lumea Inelară şi să o reinserez în sistemul de transport de pe zid.

— Fă-o! Are cumva şi un radar de profunzime?

— Are, dar raza lui de acţiune este foarte scurtă.

— Scanează Munţii Răsturnaţi. Sunt distanţaţi între ei… de la treizeci până la cincizeci de mii de kilometri? Înseamnă că vom descoperi vreo cincizeci de mii de bucăţi, de-a lungul celor două ziduri de margine. Câţiva dintre ei ar putea constitui locul ideal de ascunzătoare pentru Centrul de Reparaţie.

— Dar de ce ar trebui să fie ascuns Centrul de Reparaţie?

Chmeee emise un zgomot grosolan.

— Dacă se revoltă vreuna din rase? Dacă are loc o invazie străină? Evident că Centrul de Reparaţie este ascuns şi fortificat pe deasupra. Caută în fiecare Munte Răsturnat.

— Foarte bine. Am să scanez partea de la tribord în timpul unei rotaţii complete a Lumii Inelare.

— Scanează şi celălalt zid, după aceea!

— Menţine camerele în funcţiune, adăugă Louis. Încă mai căutăm jeturile de orientare… deşi am început să cred că au altceva în locul lor.

Ultimul întrerupse legătura. Louis se întoarse către fereastră. Tot timpul, atenţia îi fusese distrasă de ceva neobişnuit: o urmă decolorată ce se curba de-a lungul marginilor mlaştinii, mai dreaptă ca un râu. Apoi, bărbatul distinse abia vizibilele perechi de puncte ce se mişcau de-a lungul ei.