Larry Niven - Inginerii Lumii Inelare

— Louis.

Gigantul îl imită.

— Găseşte-mi una dintre plăcile repulsoare, spuse Louis fără nici un preambul. Pune-o pe podea. Aşa! Acum, caută una dintre ţesăturile supraconductoare. Se găseşte cu trei uşi mai jos, în dulapul cel mare. Bine. Înfăşoară acum unul dintre capetele ei în jurul plăcii repulsoare. Acoper-o complet, dar mai lasă o rezervă de material. Chmeee, cât de rezistentă este această ţesătură?

— Un moment, Louis… Trebuie s-o tai cu un cuţit. Nu cred că pot s-o sfâşii.

— Bine. Acum, scoate treizeci de kilometri de cablu supraconductor. Înfăşoară un cap în jurul plăcii repulsoare. Leag-o bine, cu mai multe noduri. Fără economie. Foarte bine. Acum, înfăşoară restul cablului astfel încât să nu se balanseze în timpul deplasării. Am nevoie de celălalt capăt. Chmeee, tu trebuie să mi-l dai. Rege al Mâncătorilor de iarbă, am nevoie de cel mai mare bloc de piatră pe care-l poţi căra! Tu cunoşti bine acest teritoriu. Caută-l şi adu-mi-l!

Uriaşul fixă cu pioşenie plafonul pentru o clipă… apoi îşi coborî privirea şi plecă.

— De fiecare dată când primesc ordinele tale cu atâta umilinţă, simt un junghi în stomac, spuse Chmeee.

— Dar te descurci şi, pe deasupra, mori de curiozitate să afli ce am de gând să fac. Dar…

— Te-aş putea face să-mi spui.

— Eu pot să-ţi fac o ofertă mai bună. Vino, te rog, aici!

Chmeee sări prin trapă.

— Ce vezi pe discul de păşit? întrebă Louis.

Chmeee ridică droudul.

— Distruge-l! rosti pământeanul, cu o voce uşor răguşită.

Instantaneu, Kzinul îşi destinse braţul şi izbi micul instrument de un perete. Fără efect. Îl culese de pe jos, îl deschise şi înfipse cu furie în el cuţitul său din material de carcasă.

— În sfârşit, acum nu mai există nici o şansă să fie reparat! spuse el într-un târziu.

— Foarte bine.

— Am să aştept jos.

— Nu, vin şi eu cu tine. Vreau să verific ce-ai făcut. Şi mai vreau şi micul dejun.

Louis avea, când şi când, fiori, dar nu putea defini cu precizie ce simţea. Rishathra nu se ridicase la înălţimea speranţelor sale, iar bucuria pură a sârmei dispăruse pentru totdeauna. Dar… sufleul de brânză? Perfect. Şi libertatea. Şi mândria. Peste câteva ore, urma să nimicească invazia Florilor-Oglindă şi să-l şocheze pe Chmeee. Louis Wu, fostul dependent de curent, spera ca, până la urmă, creierul lui să nu se fi transformat într-un păsat de ovăz.

Regele gigant se întorcea aducând un pietroi uriaş şi se mişca foarte încet. Chmeee se repezi să-l ajute, ezită o clipă, văzându-i mărimea, dar îşi duse gestul până la capăt. Reveni apoi cu el în braţe şi rosti cu o voce abia marcată de efort:

— Ce trebuie să fac cu el, Louis?

Pământeanul fusese tentat să răspundă: Oh, sunt atâtea posibilităţi… lasă-mă o clipă să mă gândesc… Dar zeii nu sunt indecişi, şi nici nu-l putea lăsa pe Chmeee s-o arunce aşa, în văzul gigantului.

— Pune-l pe ţesătura supraconductoare şi înveleşte-l. Apoi, leagă-l cu ajutorul cablului supraconductor. Petrece-l de mai multe ori în jurul lui şi fă mai multe noduri, fără economie. Okay, acum am nevoie de un cablu mai puternic, rezistent la căldură.

— Avem lanţ molecular Sinclair.

— Dintr-ăsta trebuie mai puţin de treizeci de kilometri. Vreau să fie mai scurt decât cablul supraconductor.

Louis era bucuros că făcuse mai înainte inspecţia. Mai avea totuşi unele îndoieli — nu ştia dacă supraconductorul s-ar dovedi suficient de rezistent pentru a susţine placa repulsoare, o dată ce ar fi luat altitudine. Dar lanţul Sinclair era un material fantastic. El trebuia să reziste.

Louis zbura la mare înălţime şi foarte repede în sensul de rotaţie. Câmpia era mai mult maronie: iarba, mâncată mai întâi de elefanţii verzi, apoi de giganţi, se refăcea cu greu. În faţă, linia albă a zonei ocupate de Floarea-Soarelui strălucea peste mare.

Regele gigant privea prin sasurile transparente.

— Ar fi trebuit să-mi îmbrac armura, spuse el.

— Să lupţi împotriva Florilor-Oglindă? Metalul se încinge.

— De unde ţi-ai procurat armura? întrebă Louis.

— Am făcut un drum pentru Oamenii-Maşină. Ne-au cerut să eliberăm de iarbă locul pe unde trebuia să treacă drumul şi, în schimb, ei au făurit armuri pentru regii triburilor. Noi ne-am mutat de acolo. Nu ne plăcea aerul lor.

— Ce avea acest aer?

— Avea şi gust, şi miros rău, Louis. Mirosea la fel ca substanţa pe care ei o beau uneori. Toarnă aceeaşi substanţă în maşinile lor, fără să o amestece cu ceva.

— Mă surprinde forma armurilor voastre, spuse Chmeee. Nu se potriveşte întocmai cu forma trupurilor voastre. Şi mă întreb de ce?

— Forma este destinată să uimească şi să înspăimânte. Nu găseşti că poate speria pe duşmani?

— Nu, răspunse Kzinul. Este cumva forma celor care au construit Lumea Inelară?

— Cine ştie?

— Eu ştiu, interveni Louis.

Privirea gigantului se ridică spre plafon, trădându-i nervozitatea.

Iarba, ajunsă din nou la înălţime normală, făcuse loc brusc pădurii. Florile-Oglindă deveniseră mult mai strălucitoare. Louis coborî landerul la aproape treizeci de metri de sol şi reduse drastic viteza.

Pădurea se sfârşi, lăsând locul unei plaje lungi şi albe. Louis continuă să încetinească şi să coboare tot mai mult landerul, până ce aproape că atinse apa. Plantele ucigaşe nu le mai acordară atenţie.

Călătorii continuară să zboare spre strălucirea slabă. Marea era calmă, abia vălurită de o briză ce sufla din spate. Cerul era albastru şi fără nori. Insulele trecură pe sub ei, unele mai mici, altele mai mari, cu plajele şi ţărmurile lor contorsionate şi înălţimile muntoase arse şi negre. Două fuseseră confiscate de Floarea-Soarelui.

La optzeci de kilometri de ţărm, Florile-Oglindă deveniră din nou interesate de ei. Louis opri landerul.

— Nu pot spera să ne utilizeze drept fertilizator, spuse el. Suntem mult prea departe şi zburăm prea jos.

— Plante stupide! mârâi Chmeee dispreţuitor.

— Ba sunt isteţe, spuse regele gigant. Ele încep prin a arde ierburile şi tufişurile. Numai când solul este complet acoperit de cenuşă, planta de foc îşi aruncă sămânţa.

Dar ei erau deasupra apei… Şi trebuiau să treacă la treabă…

— Rege al Giganţilor Ierbii, a sosit vremea ta! Aruncă pietroiul peste bord! Să nu agăţi cablul!

Zicând acestea, Louis deschise sasul şi coborî rampa. Uriaşul înaintă în strălucirea omniprezentă. Bolovanul căzu la aproape zece metri în apă, trăgând după el cablul negru şi pe cel argintiu. Spoturi de lumină păreau să clipească pe ţărmul îndepărtat, pe măsură ce grupuri de plante încercau să ardă landerul, pentru ca, apoi, să-şi piardă temporar interesul. Căutau mişcare, dar oare ar fi tras în apa curgătoare? Sau într-o cascadă? Plantele se descurcau mai bine în ţinuturile semiaride…

— Chmeee, scoate placa repulsoare afară! Seteaz-o la, să spunem, douăzeci şi opt de kilometri. Vezi să nu se încurce cablurile.

Pătratul negru se ridică, târând după sine două sârme, una neagră, cealaltă argintie. Lanţul Sinclair ar fi trebuit să fie invizibil, fiind extrem de subţire, dar strălucea argintiu, iar un nimb strălucitor înconjura placa repulsoare micşorată datorită altitudinii. Devenise acum un punct negru, cu greu decelabil de haloul strălucitor din jurul său. La acea înălţime, reprezenta o ţintă pentru hoardele de oglinzi ale Florii-Soarelui.