Larry Niven - Inginerii Lumii Inelare

— Am auzit însă poveşti de la depărtări mult mai mari, dacă credea că merită să fie spuse. S-ar putea să fie doar închipuiri. Am auzit despre oamenii de pe Munţii Răsturnaţi, care locuiesc între pământ şi nivelul alb, unde aerul este foarte dens. Ei zboară între aceşti munţi. Pe vremuri, foloseau săniile cereşti, dar pentru că n-au mai fost făcute altele noi, de sute de ani, utilizează baloanele. Vreţi să vedeţi lucruri atât de îndepărtate?

Louis îi aşeză la ochi ochelarii-binoclu şi îi arătă tastatura de programare a factorului de amplificare.

— De ce îi numiţi Munţii Răsturnaţi? Este acelaşi cuvânt pe care-l folosiţi atunci când spuneţi că „vărsaţi” apa?

— Întocmai. Dar nu ştiu de ce îi numim astfel. Ochelarii tăi îmi arată doar nişte munţi mai mari…

Femeia se întoarse spre sensul de rotaţie. Ochelarii îi acopereau aproape în întregime faţa minionă.

— Pot vedea ţărmul şi o strălucire dincolo de el.

— Ce aţi mai auzit de la călători?

— Când ne întâlnim, vorbim mai mult despre pericole. Există carnivori fără minte în sensul invers rotaţiei, care omoară oameni. Seamănă întrucâtva cu noi, dar sunt mai mici, negri şi vânează noaptea. Şi sunt… Se încruntă preţ de câteva clipe, apoi continuă: Nu ştim adevărul despre aceştia. Sunt fiinţe fără minte care te forţează să faci rishathra cu ei. Nu supravieţuieşti acestui act.

— Dar voi nu puteţi să faceţi rishathra . Nu sunt periculoşi pentru voi.

— Chiar şi pentru noi, ni s-a spus.

— Ce ştii despre boli? Despre paraziţi?

Nici unul dintre localnici nu ştia la ce se referă! Muşte, viermi, ţânţari, rubeolă, cangrene: nimic din toate astea nu exista pe Lumea Inelară. Desigur, ar fi trebuit să-şi fi dat seama de acest lucru. Inginerii Lumii Inelare, pur şi simplu, nu le aduseseră. Totuşi, era uimit. Se întrebă dacă el adusese pentru prima oară boala pe Lumea Inelară… şi conchise că nu. Autodocul l-ar fi vindecat de orice s-ar fi putut dovedi periculos.

Localnicii semănau mult cu oamenii din lumea civilizată. Îmbătrâneau, dar fără să se îmbolnăvească.

Cu mult înainte de căderea nopţii, Louis se simţea de-a dreptul epuizat.

Ginjerofer le propusese să folosească una dintre colibe, dar Chmeee şi Louis aleseseră să doarmă în lander. Louis se prăbuşise între discurile de dormit, în vreme ce Kzinul încă mai programa apărarea.

Se trezi spre sfârşitul nopţii.

Chmeee activase amplificatorul de imagine, înainte de a se duce şi el la culcare. Peisajul strălucea puternic, ca după o zi ploioasă. Pătratele de lumină ale Arcadei semănau cu nişte panouri de plafon luminate: mult prea strălucitoare pentru a le arunca mai mult de o singură privire. Majoritatea zonelor apropiate ale Marelui Ocean erau însă în umbră.

Marile Oceane îl fascinau. Erau flamboiante, deşi n-ar fi trebuit să fie. Dacă Louis avea dreptate în privinţa Inginerilor Lumii Inelare, stilul flamboiant nu le aparţinea. Ei construiseră cu simplitate şi eficienţă, planificaseră pentru intervale lungi de timp şi luptaseră în războaie.

Lumea Inelară era însă flamboiantă în felul ei aparte şi imposibil de apărat. De ce nu construiseră, în schimb, mai multe Lumi Inelare mai mici? Şi de ce făcuseră Marile Oceane? Nu se potriveau între ele.

Putea să se înşele de la bun început. Aceasta se petrecuse înainte! Cu toate că evidenţa…

Se mişca oare ceva în iarbă?

Louis activă scanerul de infraroşu.

Intruşii străluceau datorită propriei călduri. Erau mai mari decât nişte câini — arătau ca nişte corcituri între şacali şi oameni, nişte apariţii supranaturale hidoase în acea lumină nenaturală. Într-o clipă, Louis reuşi să localizeze tunul sonic din turela landerului şi, în următoarea, să-l îndrepte spre vizitatorii nepoftiţi. Patru dintre ei se deplasau prin iarbă, pe patru labe.

Se opriră nu prea departe de colibe. Aşteptau acolo de câteva minute. Apoi, se hotărâră să acţioneze şi se ridicară pe jumătate. Louis întrerupse scanerul de infraroşu.

În lumina sporită a Arcadei, siluetele lor se vedeau destul de clar: cărau gunoaiele zilei, rămăşiţele ospăţului. Demoni. Probabil, carnea nu era suficient de maturată pentru ei.

Ochi galbeni în viziunea lui periferică: Chmeee era treaz de-a binelea.

— Strămoşii Lumii Inelare, murmură Louis. Au cel puţin o sută de mii de ani.

— Ce te face să spui asta?

— Inginerii n-ar fi adus şacali… Ar fi existat timp suficient pentru ca o anumită ramură a hominizilor să acopere această nişă ecologică.

— O sută de mii de ani n-ar fi fost suficient, spuse Chmeee.

— Ba da. Eu mă întreb ce altceva n-au mai adus Inginerii. N-au adus ţânţari.

— Fii serios. N-ar fi adus nici un fel de animal care suge sângele.

— Nu. Nici rechini, nici jaguari. — Bărbatul izbucni în râs. — Sau sconcşi. Ce altceva? Şerpi veninoşi? Mamiferele nu pot trăi ca şerpii. Nu cred că vreun mamifer secretă otravă în gura sa.

— Louis, ar fi fost nevoie de milioane de ani pentru ca hominizii să evolueze în atât de multe direcţii! Trebuie să ne gândim şi dacă, până la urmă, au evoluat pe Lumea Inelară…

— Au evoluat, cu siguranţă, în afară de cazul când mă înşel eu complet . În ceea ce priveşte durata acestui proces, cred că este mai degrabă o problemă de calcul matematic. Dacă presupunem că au început evoluţia cu o sută de mii de ani în urmă, plecând de la o popu…

Louis se opri în mijlocul frazei.

La o distanţă apreciabilă — se deplasaseră relativ repede, ţinând cont de greutăţile pe care le purtau — şacalii-hominizi se opriseră brusc, se întorseseră şi rămăseseră pentru o clipă în aşteptare, apoi se lăsaseră pe patru labe în iarbă şi dispăruseră. În urma activării senzorilor infraroşii, pământeanul şi Kzinul văzură patru pete strălucitoare care se agitau încolo şi-ncoace.

— Avem companie dinspre sensul de rotaţie, remarcă pe un ton calm Chmeee.

Noii veniţi erau mari. Erau de statura lui Chmeee şi nu încercau să se ascundă. Patruzeci de uriaşi bărboşi mărşăluiau prin noapte, ca şi cum aceasta ar fi fost proprietatea lor. Erau înarmaţi şi protejaţi cu scuturi. Înaintau într-o formaţie de pană, cu arcaşi în flancurile frontale ale triunghiului şi spadasini în interiorul lui, în vârf aflându-se un singur om bine apărat de armură. Ceilalţi purtau scuturi din piele groasă pentru a-şi proteja braţele sau pieptul, dar cel mai mare dintre giganţi purta metal: o armură strălucitoare, umflată la gât, coate, umeri, încheieturile mâinii şi şolduri. Viziera măştii era deschisă şi prin ea se putea remarca o barbă colilie şi un nas borcănat.

— Am avut dreptate! Am avut dreptate tot timpul! Dar de ce o Lume Inelară? De ce au construit ei o Lume Inelară? Pe numele lui Finagle, cum se aşteptau ei s-o apere?

Chmeee tocmai terminase de potrivit tunul.

— Louis, despre ce tot vorbeşti?

— Armura. Priveşte la armură! Ai fost vreodată la Institutul Smithsonian? Gândeşte-te şi la costumele presurizate din astronava Lumii Inelare…

— Mrrrr… da. Avem o problemă mult mai urgentă.

— Nu trage încă. Vreau să văd… Aha, am avut dreptate! Au trecut de sat.

— Vrei să spui că acei micuţi roşii sunt aliaţii noştri? A fost o pură coincidenţă că i-am întâlnit pe ei primii.

— Am spus doar că sunt. Teoretic.

Microfonul captase un strigăt ascuţit, întrerupt de un muget. Arcaşii scoseseră simultan din tolbe săgeţile şi le potriviseră în arcuri. Două mici sentinele roşii se îndreptau spre colibe cu o viteză impresionantă. Fuseseră ignoraţi.