Larry Niven - Inginerii Lumii Inelare

— Foc! spuse uşor Louis.

Se porni o ploaie de săgeţi. Uriaşii se prăbuşeau. Doi sau trei elefanţi verzi mugiră şi încercară să se ridice în picioare, se opintiră o clipă, pentru ca apoi să se prăbuşească din nou. Unul avea câteva săgeţi înfipte între coaste.

— Au venit după cireadă, spuse Chmeee.

— Exact. Dar noi nu dorim s-o măcelărească, nu-i aşa? Îţi spun ce facem: tu rămâi aici, lângă tunul paralizant, iar eu am să ies să negociez.

— Nu primesc ordine de la tine, Louis!

— Ai alte sugestii?

— Nu. Să salvăm măcar un uriaş, pentru a ne răspunde la întrebări.

Uriaşul în cauză căzuse pe spate. Nu era chiar bărbos, avea coamă : i se vedeau doar ochii şi nasul într-o masă de păr blond ce se revărsa peste faţă, peste gât şi umeri. Ginjerofer îl culcase la pământ şi îi deschisese gura cu mâinile ei delicate. Fălcile războinicului erau masive. Avea molarii extrem de tociţi şi cariaţi. Toţi dinţii erau la fel.

— Vedeţi, spuse Ginjerofer, e un ierbivor. Aceste specimene doreau să ucidă turma pentru a-i lua iarba.

Louis clătină din cap, cu un aer perplex.

— Nu credeam că este o competiţie atât de acerbă.

— Nici noi nu ştiam. Dar ei vin dinspre sensul de rotaţie, unde turmele noastre au epuizat iarba. Mulţumesc că i-aţi ucis, Louis! Trebuie să facem un ospăţ.

Stomacul lui Louis avu un spasm.

— Sunt doar adormiţi, rosti el, icnind. Şi ei au minte, la fel ca tine sau ca mine.

Femeia îl privi contrariată.

— Mintea lor este îndreptată spre distrugerea noastră.

— Noi i-am doborât. Noi îţi cerem să-i laşi să trăiască.

— Cum? Cine ştie ce-o să ne facă după ce o să se trezească…

Era, într-adevăr, o problemă. Louis căută să câştige timp.

— Dacă rezolv eu asta, le cruţaţi vieţile? Aminteşte-ţi că a fost arma noastră de adormit. — Acest lucru trebuia să-i sugereze lui Ginjerofer faptul că Chmeee ar fi putut s-o întrebuinţeze din nou.

— O să ne sfătuim, hotărî Ginjerofer.

În aşteptarea deciziei, Louis medita. În nici un caz nu era posibil să încapă patruzeci de ierbivori uriaşi în lander. Puteau fi, desigur, dezarmaţi… Louis zâmbi brusc în direcţia săbiei ce rămăsese în mâna extrem de puternică a gigantului. Lama lungă şi curbată putea servi drept seceră.

Ginjerofer îşi făcu din nou apariţia.

— Sunt liberi să trăiască dacă n-o să le mai vedem vreodată tribul, spuse ea. Poţi să promiţi asta?

— Eşti o femeie inteligentă. Recunosc că s-ar putea să aibă rude care să practice obiceiul răzbunării. Desigur, eu îţi promit că nu vei mai vedea acest trib vreodată.

— Louis, trebuie să-i extermini! îi şopti Chmeee la ureche.

— Nu. Ne va costa mai mult timp, dar, tanj, priveşte-i! Sunt ţărani. Nu pot să lupte cu noi. În cel mai rău caz, o să-i determin să-şi construiască o plută mare pe care s-o remorcăm cu landerul, în josul apei. Lanurile de Floarea-Soarelui încă n-au traversat albia râului. O să-i lăsăm la o distanţă bună, acolo unde este iarbă.

— Şi pentru ce? Ne-ar costa o întârziere de săptămâni.

— Pentru informaţii. — Apoi, Louis se întoarse din nou spre Ginjerofer. Îl vreau pe cel în armură şi, de asemenea, vreau armele lor. Nu le lăsaţi nici măcar cuţitele. Păstraţi ce doriţi, dar vă cer ca restul să le depuneţi în lander.

Ea privi încurcată spre gigantul în armură.

— Cum o să-l deplasăm noi?

— O să vă dau o placă repulsoare. După ce plecăm, legaţi-i pe ceilalţi. Apoi, dezlegaţi-i doi câte doi. Explicaţi-le situaţia şi trimiteţi-i spre sensul de rotaţie, spre zona de zi. Dacă se vor reîntoarce să vă atace fără arme, sunteţi liberi să-i omorâţi. Dar n-o vor face. Vor traversa destul de repede câmpia asta, fiind lipsiţi de arme şi de o iarbă mai mare de câţiva centimetri.

— Mi se pare destul de sigur, aprecie ea. Vom face întocmai.

— Noi vom ajunge la tabără, oriunde ar fi aceasta, cu mult înaintea lor. O să-i aşteptăm, Ginjerofer.

— N-o să fie răniţi. Promisiunea mea este în numele Oamenilor, conchise ea rece.

Gigantul în armură se trezi, puţin după ivirea zorilor.

Deschise ochii, clipi şi îşi concentră privirea asupra unui zid portocaliu de blană, asupra unei perechi de ochi galbeni şi a unei perechi de gheare lungi. Rămase destul de liniştit în timp ce-şi rotea privirea… observând grămada armelor aparţinând celor treizeci de camarazi, stivuite lângă el… observând trapa de intrare cu ambele uşi deschise. Văzând cum aluneca peste orizont; simţind vântul stârnit de viteza landerului.

Încercă să se rostogolească.

Louis zâmbi. Îl supraveghea printr-un scaner de pe plafonul camerei de zi, în timp ce conducea landerul. Armura gigantului era ataşată de podea, în dreptul genunchilor, coatelor, umerilor şi încheieturilor. Puţină căldură i-ar fi eliberat, dar să se rotească nu avea cum.

Uriaşul încercă, pe rând, cu cereri şi ameninţări. Nu se rugă nici o clipă. Louis nu-i dădu prea mare atenţie. Când programul de traducere al computerului reuşi să găsească sensurile, deveni mai atent. În acel moment, era mai interesat de observarea taberei uriaşilor.

Se afla la peste un kilometru înălţime şi aproape optzeci de kilometri depărtare de colibele carnivorilor roşii. Micşorase viteza. Iarba din împrejurimi avusese timp să crească la loc, dar giganţii lăsaseră altă imensă regiune goală, în spatele lor, înspre mare şi înspre zona de Floarea-Soarelui ce strălucea dincolo de ea. Erau cu toţii în iarbă: răspândiţi, de-a lungul câmpiei. Louis remarcă, din când în când, punctele de reflexie metalică ale secerilor-săbii.

În apropierea taberei, nu se afla nici un gigant. Existau, în schimb, căruţe parcate în apropierea centrului său, dar nu se vedea nici o urmă de animale de tracţiune. Poate că uriaşii îşi trăgeau singuri căruţele. Sau poate că aveau motoare rămase din perioada evenimentului numit de Halrloprillalar Prăbuşirea Oraşelor, petrecut cu o mie de ani în urmă.

Singurul lucru pe care Louis nu-l putea zări era clădirea centrală. Vedea doar o pată neagră pe fereastra sa, un dreptunghi negru încărcat de prea multă lumină. Louis zâmbi. Giganţii îşi înregimentaseră duşmanii.

Un ecran se aprinse şi un contralto seducător susură:

— Louis.

— Sunt aici.

— Îţi înapoiez droudul, spuse Păpuşarul.

Louis se întoarse. Micul obiect negru se afla pe discul de păşit. Bărbatul se răsuci la loc, ca şi cum ar fi întors spatele unui duşman, conştient că acesta este încă prezent.

— Am ceva pe care aş dori să-l investighezi, spuse el drept răspuns. Există munţi de-a lungul Zidului de Margine. Băştinaşii…

— Pentru riscurile explorării, te-am ales pe tine şi pe Chmeee.

— Nu poţi înţelege că vreau să minimalizez aceste riscuri?

— Cu siguranţă că da.

— Atunci, ascultă-mă până la capăt. Cred că vom dori să investigăm Munţii Răsturnaţi. Înainte de a o face, există câteva lucruri pe care trebuie să le ştim despre Zidurile de Margine. Tot ce ai de…

— Louis, de ce le spui Munţii Răsturnaţi?

— Aşa îi numesc băştinaşii. Nu ştiu de ce, şi nici ei nu ştiu. Sugestiv, nu-i aşa? Şi nu sunt profilaţi pe partea opusă. De ce? Cea mai mare parte a Lumii Inelare este ca masca unei lumi, având mări şi munţi modelaţi pe ea. În schimb, Munţii Răsturnaţi au volum .

— Sugestiv, într-adevăr. Va trebui să aflaţi răspunsul singuri. Eu sunt numit Ultimul, aşa cum orice conducător trebuie numit Ultimul pentru că îşi conduce poporul dintr-un loc sigur, pentru că siguranţa este prerogativa şi îndatorirea lui, pentru că moartea sau rănirea lui ar însemna dezastrul tuturor. Louis, tu ai mai avut de-a face cu semeni de-ai mei!