Larry Niven - Inginerii Lumii Inelare

Chmeee îi făcu semn de rămas bun şi ţâşni în iarba verde.

— Prietenul tău este foarte rapid, remarcă Shivith.

— Şi eu trebuie să plec. Am un proiect în minte.

Supravieţuirea şi scăparea fuseseră singurele lor preocupări, în timpul primei vizite pe Lumea Inelară. Mai târziu, în mediul familiar oferit de Resht pe Pământ, conştiinţa lui Louis Wu devenise activă. Atunci, el îşi reamintise cum distrusese un oraş.

Pătratele de umbră formau un inel concentric cu Lumea Inelară. Douăzeci şi două de astfel de pătrate erau fixate, cu faţa la soare, de nişte fire subţiri şi aproape invizibile. Firele se menţineau întinse pentru că pătratele de umbră se roteau cu o viteză mai mare decât cea orbitală.

Atunci când Mincinosul se prăbuşise cu motoarele propulsoare distruse, lovise unul dintre firele pătratelor de umbră şi îl rupsese. Firul, de zeci de mii de kilometri lungime, se depusese ca un nor de smog peste un oraş locuit.

Louis avusese nevoie de el pentru a remorca Mincinosul .

Găsiseră unul dintre capete, îl încastraseră în vehiculul lor improvizat — închisoarea plutitoare a lui Halrloprillalar — şi îl târâseră după ei. Louis nu ştia precis ce se întâmplase cu oraşul, putea face doar presupuneri. Firul era subţire, ca un funigel, iar materialul suficient de rezistent pentru a tăia carcase metalice. Probabil că toate clădirile se transformaseră în ruine, atunci când buclele se adunaseră.

De data aceasta, băştinaşii nu aveau să mai sufere pentru că sosise Louis Wu. Era într-o perioadă de readaptare de pe urma dependenţei de curent şi nu mai avea nevoie de alte învinuiri. Primul act al vizitei sale fusese să bage strechea în localnici şi în animalele lor. Trebuia să repare acest lucru.

Avu parte de o muncă fizică grea.

După o pauză scurtă, urcă pe puntea de comandă. Era îngrijorat din pricina Kzinului. Chiar şi o fiinţă umană — un ţăran de acum cinci sute de ani, să spunem, un om obişnuit, în floarea vârstei — s-ar fi dezechilibrat dacă s-ar fi trezit brusc, din nou, la vârsta de optsprezece ani şi ai fi constatat că înaintarea sa lentă spre moarte îi fusese întreruptă, că sângele îi clocotea dulce în vene, că propria identitate îi era pusă în discuţie — părul îndesindu-se şi schimbându-şi culoarea, cicatricele dispărând…

Ei bine, unde era Chmeee?

Iarba era stranie. Aici, în vecinătatea satului, îi ajungea până la piept. În sensul de rotaţie o zonă imensă era acoperită doar la nivelul solului. Louis remarcă turma ce se mişca la lizieră, condusă de oamenii roşii; şi văzu că tocmai părăsea o regiune de culoarea ţărânei.

Oferă-le astea: micii elefanţi verzi erau eficienţi. Pesemne că oamenii roşii schimbau taberele destul de frecvent.

Louis sesiză o mişcare în iarba din apropiere. Aşteptă liniştit până ce mişcarea se repetă… şi, brusc, se produse o fulgerare oranj. Nu văzuse prada lui Chmeee. Era consolat doar de faptul că nu observase oameni prin preajmă. Se reîntoarse liniştit la treabă.

Când reveniseră, păstorii găsiseră un festin.

Sosiseră în grupuri, şuşotind între ei. Se opriseră pentru a examina landerul fără să se apropie prea mult de el. Câţiva înconjuraseră un elefant verde. (Prânzul?) Putea fi doar o coincidenţă faptul că suliţaşul îi conducea pe cei ce intraseră în cercul colibelor.

Se opriseră surprinşi când se treziseră faţă în faţă cu Louis şi cu Chmeee, care avea altă fetiţă încolăcită pe după umeri, şi cu o jumătate de tonă de carne curăţată, aşezată frumos pe o piele.

Shivith prezentă străinii, împreună cu o scurtă şi corectă dare de seamă a pretenţiilor acestora. Louis se aştepta să fie considerat mincinos, dar acest lucru nu se-ntâmplă. În schimb, îl întâlni pe şef — o femeie de aproape un metru şi jumătate înălţime, Ginjerofer după nume, care se aplecase şi îi zâmbise cu o dantură deconcertant de ascuţită. Pământeanul încercă să facă acelaşi fel de plecăciune.

— Shivith ne-a spus că vouă vă place o varietate de carne, spuse el şi arătă spre ceea ce luase din bucătăria landerului.

Trei dintre localnici întoarseră elefantul verde spre locul unde se afla restul turmei, îndemnându-i de la spate cu scurte înţepături de suliţă. Tribul se aduna pentru masă. Alţii veniră să fi se alăture, vreo zece bărbaţi şi femei, foarte bătrâni, ieşind din colibe pe care Louis le considerase goale. Louis crezuse că Shivith era bătrân. Nu era obişnuit să vadă oameni cu pielea încreţită, articulaţii reumatice şi cicatrice vechi. Se întrebă de ce stătuseră ascunşi şi îşi zise că, probabil, îi ţinuseră în bătaia săgeţilor lor în timp ce el şi Chmeee vorbiseră cu Shivith şi copiii.

În câteva minute, localnicii reduseră prânzul la o grămadă de oase. Nu vorbeau; păreau că nu primiseră un astfel de ordin în prealabil. În fapt, mâncau ca nişte Kzini. Chmeee acceptase oferta gesticulată de a li se alătura. El înfulecă majoritatea cărnii de moa pe care băştinaşii o ignoraseră: preferau carnea roşie.

Louis cărase totul în mai multe etape, pe unul dintre marile platouri de repulsie. Muşchii îl dureau la fiecare mişcare. Îi privea pe localnici cum îşi devorau prânzul şi se simţea mulţumit. Nu avea droudul pe cap, dar se simţea bine.

În final, majoritatea băştinaşilor se ridicară şi se îndreptară spre turmă. Shivith şi Ginjerofer, precum şi câţiva dintre cei mai în vârstă, rămaseră pe loc.

— Este această moa un artefact sau o pasăre? îl întrebă Chmeee pe Louis. Patriarhul şi-ar dori asemenea păsări pentru parcul său de vânătoare.

— Este o pasăre reală, răspunse Louis. Ginjerofer, sper ca asta să ne scuze pentru streche.

— Noi vă mulţumim, spuse ea. — Femeia avea sânge pe buze şi obraji. Buzele îi erau pline, şi mai roşii decât pielea. — Uitaţi de streche! Viaţa este mai mult decât încercarea de a ne potoli foamea. Ne place să întâlnim oameni diferiţi. Sunt lumile voastre, cu adevărat, atât de mici în comparaţie cu a noastră? Şi rotunde?

— Rotunde ca o bilă. Dacă te-ai ridica mult deasupra Arcadei, s-ar vedea ca un punct alb.

— O să vă întoarceţi în locurile acelea mici ca să le povestiţi celor de acolo despre noi?

Pesemne că translatoarele se alimentaseră din recorderele de la bordul Acului .

— Într-o bună zi, da, răspunse Louis.

— Poate că aveţi întrebări de pus.

— Aşa-i. V-au distrus solul Florile-Oglindă? — Şi, pentru a se face înţeles, bărbatul se văzu nevoit să arate înspre direcţia respectivă.

— Strălucirea dinspre sensul de rotaţie? Nu ştim nimic despre ea.

— Nu v-aţi întrebat niciodată? N-aţi trimis iscoade?

— Aşa este dat să fie, dădu Ginjerofer din cap. Taţii şi mamele noastre ne-au spus că ne deplasăm în sensul invers rotaţiei de când erau copii. Îşi aminteau că trebuiseră să ocolească o imensă mare. Dar nu se apropiaseră prea mult de ea, pentru că animalele nu mâncau plantele ce creşteau de-a lungul ţărmurilor. Era şi atunci o strălucire în sensul de rotaţie, dar acum este mai puternică. În ceea ce priveşte iscoadele… câţiva tineri au plecat să vadă cu ochii lor. Au întâlnit uriaşi. Uriaşii le-au omorât animalele. Au trebuit să se întoarcă repede. Nu mai aveau carne.

— Se pare că Florile-Oglindă se mişcă mai repede decât voi.

— Foarte bine. Şi noi putem să ne deplasăm mai repede decât o facem.

— Ce ştiţi despre oraşul plutitor?

Ginjerofer îl văzuse toată viaţa ei. Era un punct de reper, ca şi Arcadă însăşi. Uneori, când noaptea era noroasă, se mai putea zări strălucire galbenă a oraşului, dar nu ştia mai mult. Oraşul era mult prea departe chiar şi pentru zvonuri.