Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

Mike chicoti din nou.

— E amuzant, nu-i aşa? O glumă de tip „amuzant doar o dată” vreau să zic. Dacă îmi închid radarele, transponderul nu-şi poate trimite rachetele spre ele. Dar dacă fac chestia asta, nu mai pot să îi coordonez pe cei care îmi aşteaptă semnalele ca să le spun încotro să-şi îndrepte tunurile laser. Dacă nu mai există nici o apărare, cât de mică, catapulta este în pericol de distrugere. E comic, nu?

Am respirat adânc şi mi-am dorit din toată inima să nu mă fi băgat în slujba asta de ministru al apărării.

— Şi ce facem, Mike? Ne predăm? Nu se poate! Nu, atât timp cât mai putem lupta!

— Cine a zis să ne predăm? Am rulat proiecţii ale acestei situaţii şi încă o mie de variante asemănătoare. Ia te uită, am date noi — a apărut un al doilea punct pe radar. Obiectul tocmai a plecat de pe Terra, are aceleaşi caracteristici. Să lăsăm proiecţia pe mai târziu. Nu ne predăm. O să le dăm nişte dureri de cap, amice, să ne ţină minte cât or trăi!

— Cum?

— Lasă asta în seama bătrânului tău prieten, MYCROFT. Avem şase radare balistice, plus unul la noul sediu. L-am închis pe cel nou şi mi-am pus copilul prost să lucreze cu numărul doi de aici… nu vom urmări navele prin radarul cel nou, nu-i vom lăsa să afle că-l avem. Urmăresc navele prin radarul numărul trei şi, din trei în trei secunde, verific dacă sunt noi plecări de pe Terra. Celelalte radare ţin ochii închişi şi nu le voi folosi decât în momentul în care vom lovi Marea Chină şi India — iar navele nu le vor vedea, pentru că n-am să mă uit în direcţia lor. E un unghi mare, care se va realiza până atunci. Când am să le folosesc, voi face o harababură întreagă, pentru că le voi închide şi le voi deschide la intervale ciudate… după ce navele îşi vor lansa rachetele. O rachetă e o bucată moartă de metal, nu are creier, Man. Am să le păcălesc.

— Dar cum rămâne cu computerele de control ale focului de pe nave?

— Ei, am să le păcălesc şi pe ele! Punem pariu că pot face în aşa fel încât două radare să arate ca unul singur, aflat la mijlocul distanţei dintre ele? Dar acum lucrez la… — scuză-mă! — iar m-am folosit de vocea ta.

— Nu-i nimic. Eu ce trebuie să fac?

— Dacă amiralul din fruntea navelor e băiat deştept, o să tragă cât o să poată în capătul de ejecţie al vechii catapulte, mult prea departe ca să-l putem ajunge cu tunurile noastre. Indiferent dacă ştie sau nu care e arma noastră secretă, va ochi catapulta, fără să ţină seama de radare. Aşa încât am ordonat -adică, tu ai ordonat — să se pregătească să lanseze toate încărcăturile pe care le putem pregăti, iar eu stabilesc acum traiectoriile noi, pe termen lung, pentru fiecare dintre ele. Apoi le vom arunca pe toate, le vom trimite în spaţiu cât de repede putem, fără ajutorul radarului.

— Orbeşte?

— Man, doar ştii că eu nu folosesc radarul ca să lansez o nouă încărcătură. Până acum le-am urmărit, dar nu era nevoie. Radarul nu are nici o legătură. Lansarea se realizează prin precalculare şi control exact al catapultei. Aşa încât vom plasa toată muniţia de la vechea catapultă pe traiectorii lente, care vor forţa nava amiral să se ghideze după radare, mai curând decât după catapultă — sau după amândouă. Adică îi vom da de lucru. Îl putem face să fie atât de disperat încât să coboare şi să încerce o lovitură de aproape şi atunci le vom da tunarilor noştri ocazia să-i ardă ochii.

— Cred că băieţilor lui Brody le-ar plăcea chestia asta. Celor dintre ei care nu sunt beţi-morţi.

Ideea lui Mike mă făcu să mă gândesc la ceva:

— Mike, ai urmărit emisiunea video de azi?

— Am înregistrat-o, dar nu pot zice c-am şi urmărit-o. De ce?

— Uită-te un pic.

— Bine. Gata, m-am uitat. De ce?

— Au folosit pentru video un telescop bun şi cred că mai există şi altele. De ce să folosim radare pentru nave? Până când vrei să le ardă băieţii lui Brody?

Mike rămase tăcut cel puţin două secunde.

— Man, prietenul meu cel mai bun, te-ai gândit vreodată să te angajezi pe post de computer?

— Îţi baţi joc de mine?

— Nicidecum, Man. Pur şi simplu, mi-e ruşine. Instrumentele de la observatorul Richardson — telescoapele şi toate celelalte — sunt factori la care nu m-am gândit niciodată. Sunt un prost, recunosc. Da, da, da! Să urmăresc navele cu telescopul şi să folosesc radarul doar dacă ele deviază de la traiectoriile stabilite! Păi, asta oferă alte posibilităţi. Nu ştiu ce să spun, Man, decât că nu mi-a trecut niciodată prin minte că aş putea folosi telescoape. Eu văd prin radar, totdeauna am procedat aşa, pur şi simplu…

— Exagerezi!

— Sunt sincer, Man.

— Eu mă scuz vreodată când tu gândeşti ceva înaintea mea?

Mike şopti:

— Există ceva în privinţa asta ce nu reuşesc să analizez. Este funcţia mea de…

— Ei, nu te mai frământa atât. Dacă ideea e bună, dă-i drumul, foloseşte-o. S-ar putea ca de-aici să mai iasă şi alte idei. Închid şi cobor îndată.

Nu eram de mult timp în camera lui Mike, când sună profesorul:

— Cartierul General? Ştii ceva de Mareşalul Davis?

— Eu sunt, profesore. Sunt în camera computerului principal.

— Vrei să vii până în biroul Temnicerului-şef? Trebuie să luăm nişte decizii, e treabă de făcut.

— Profesore, crezi că stau degeaba? Şi eu muncesc…

— Da, da, sunt sigur. Le-am explicat celorlalţi că programarea computerului balistic e o treabă complicată şi delicată, încât trebuie să o verifici personal. Cu toate astea, unii dintre colegi sunt de părere că ministrul apărării ar trebui să fie prezent la discuţii. Deci, când ajungi într-un moment în care crezi că poţi preda treaba asistentului tău — Mike îl cheamă, nu? — vrei, te rog să…

— Am înţeles. Bine, am să vin sus.

— Foarte bine, Manuel.

— Aud treisprezece oameni pe fundal care discută în contradictoriu, Man.

— Am înţeles. Mai bine urc să văd despre ce e vorba. Mai ai nevoie de mine?

— Man, sper să stai lângă un telefon.

— Am să stau. Pune-ţi şi tu o ureche în biroul Temnicerului-şef. Dacă plec de-acolo, am să te anunţ. Pa, amice.

Am găsit guvernul cu toţi membrii adunaţi în biroul Temnicerului-şef. Era atât Cabinetul executiv, cât şi suplimentul — şi repede am descoperit problema. Venea de la un tip numit Howard Wright. Pentru el se crease un minister nou: „Ministerul pentru arte, ştiinţe şi profesii” — ceva cam ca sortarea nasturilor. Fusese o concesie făcută Novylen-ului, deoarece Cabinetul era plin până la refuz cu camarazi din L-City, dar şi o concesie pentru el însuşi, pentru că se autointitulase conducătorul grupului din Congres ai căror membri vorbeau mult, şi nu făceau nimic. Intenţia profesorului era să i-o taie scurt — dar profesorul era uneori prea elegant şi subtil ca să fie înţeles de cineva fără simţul măsurii. Unii oameni vorbesc mai bine dacă respiră vid.

Profesorul îmi ceru să prezint Cabinetului pe scurt situaţia militară, ceea ce am şi făcut, în stilul meu.

— Văd că Finn e aici. Să-l lăsăm pe el să ne spună cum stăm în furnicare.

Interveni Wright:

— Generalul Nielsen a prezentat deja raportul şi cred că n-are sens să repete. Vrem s-o auzim de la tine.

M-am uitat chiorâş când am auzit asta.

— Profesore, scuzaţi-mă, gospodin Preşedinte, să înţeleg că raportul Ministerului Apărării a fost prezentat Cabinetului în absenţa mea?

— De ce nu? spuse Wright. Dacă nu erai de găsit, ce vroiai să facem?