Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

Navele spaţiale nu sunt construite special pentru o anumită destinaţie, pentru că ar fi prea scumpe. Naţiunile Federative aveau şase crucişătoare care ne-ar fi putut bombarda fără să fie nevoite să revină pe Terra pentru a-şi face plinul, doar prin înlocuirea încărcăturii cu tancuri suplimentare. Mai erau câteva nave care se puteau modifica, cum a fost cazul lui Lark, plus câteva nave pentru condamnaţi şi cargouri care puteau ajunge pe orbita din jurul Lunii, dar nu puteau pleca înapoi fără să-şi facă plinul.

Nu exista nici o îndoială că N. F. ne puteau distruge, dar întrebarea era cât de mare ar fi fost preţul pe care ar fi trebuit să-l plătească. Datoria noastră era să-i convingem că preţul era într-adevăr mult prea mare, înainte ca ei să aibă timp să-şi strângă trupe suficiente să ne înfrângă. Ca la poker, noi încercam să ridicăm miza atât de mult încât ei să nu se încumete să plătească şi să renunţe. Speram ca niciodată să nu fie nevoie să ne arătăm cărţile.

La sfârşitul primei zile a fazei radio-video, a fost restabilită comunicaţia cu Hong Kong, în timp ce Mike pregătea „aruncarea pietrelor”. A sunat profesorul şi tare mult m-am bucurat să-l aud! Mike îi făcu un rezumat al situaţiei, iar eu tăceam aşteptând una din dojanele lui blânde — pregătindu-mă să-i răspund tăios: Şi ce-ai fi vrut să fac? N-am putut să iau legătura cu tine şi te-am crezut mort, ştii asta? Ce era să fac după ce-am rămas singur la conducerea guvernului, cu criza pe capul meu? Să fi renunţat numai pentru că n-am putut să iau legătura cu tine?

N-am avut ocazia să i-o spun.

— Ai făcut ceea ce trebuia, Manuel, l-am auzit spunând pe profesor. Erai şeful activ al guvernului şi-ai avut de rezolvat o criză. Sunt încântat că ai acţionat cu mintea ta şi că n-ai lăsat să-ţi scape ocazia, pentru că nu se putea lua legătura cu mine.

Poţi să te pui cu un tip ca ăsta? Mă frământasem atât de tare şi eram atât de încins, încât simţeam nevoia să mă descarc, dar n-am spus decât:

— Spasiva, profesore.

Profesorul confirmă ieşirea de pe scena politică a lui Adam Selene.

— Ficţiunea mai putea dura încă o bucată de vreme, dar ăsta a fost un moment foarte bun pentru rezolvare. Mike, tu şi cu Manuel aveţi situaţia sub control. Ar fi mai bine ca eu să mă opresc la Churchill şi să văd ce e cu trupul lui Adam Selene.

N-am întrebat dacă profesorul alesese cadavrul unui lucrător sau al unui soldat şi nici cum i-a făcut să tacă pe cei implicaţi. Cred că n-au fost probleme, pentru că multe corpuri din Churchill rămăseseră neidentificate. Cel pe care-l alesese profesorul' avea statura şi culoarea pielii corespunzătoare cu ceea ce fusese Adam Selene. Murise în urma pierderii presiunii, practic explodase şi după aceea arsese, era de nerecunoscut. Arăta îngrozitor! L-au întins în Domul vechi după ce l-au acoperit, pentru a nu trezi repulsie la vederea acelui trup descompus şi s-au ţinut discursuri pe care nu le-am ascultat. Mike nu pierdu nici un cuvânt. Trăsătura cea mai puternică care-l apropia de oameni, de caracterul uman, era vanitatea. Câteva capete pătrate veniseră cu ideea să-l îmbălsămeze pe cel care-l reprezenta post-mortem pe Adam Selene, dându-l pe Lenin ca precedent. Dar ziarul Pravda scrisese că Adam fusese un conservator hotărât şi n-ar fi acceptat niciodată să devină o excepţie barbară. Aşa că acest cetăţean necunoscut, sau soldat necunoscut ajunse în cimitirul oraşului nostru.

Trebuie să mai spun ceva ce-am lăsat deoparte. Wyoh nu era rănită, ci doar epuizată. Dar Ludmilla a plecat pentru totdeauna dintre noi. N-am ştiut atunci — mă bucur că n-am ştiut — dar ea s-a numărat printre numeroşii morţi de la baza rampei din faţa lui Bon Marché. Un glonte exploziv a lovit-o între sânii ei încântători de adolescentă. Cuţitul de bucătărie pe care-l avea în mână era plin de sânge, cred că luase cu ea, pe drumul morţii, câţiva duşmani. De moartea Ludmillei am aflat de la Stu, care ieşise din Complex, să-mi dea vestea personal, nu la telefon. Apoi am plecat împreună. Stu nu se dăduse la fund după încetarea luptei, ci se dusese la Raffles ca să lucreze cu cartea lui specială de coduri. Acolo l-a găsit Mami şi el se oferise să-mi dea vestea.

M-am dus acasă ca să particip la funeralii — era bine că Stu nu mă găsise atunci când dădeam, împreună cu Mike, dispoziţii pentru începerea acţiunii Hard Rock. Când am ajuns acasă, Stu n-a vrut să intre pe motiv că nu cunoaşte obiceiurile casei. Eu n-am zis nimic, dar ieşi Anna şi-l târî înăuntru, mai mult cu forţa. Era întotdeauna binevenit şi dorit. Au venit şi vecinii pentru priveghi. Nu erau prea mulţi, pentru că nu mai rămăseseră prea mulţi. Eram doar una din numeroasele familii care-şi boceau morţii în ziua aceea.

N-am stat mult, nu puteam, aveam treabă. N-am văzut-o pe Milla decât foarte puţin timp, cât să-mi iau la revedere la plecare pe ultimul ei drum. Era întinsă în cameră şi parcă dormea. Apoi am rămas puţin cu familia mea îndurerată şi-am plecat să-mi văd de probleme. Nu-mi dădusem seama niciodată până în ziua aceea cât de bătrână era Mimi. Sigur, văzuse mulţi morţi la viaţa ei, chiar dintre membrii familiei ei. Dar moartea micuţei Milla părea să fie mai mult decât putea ea să îndure. Ludmilla fusese o fată deosebită, era nepoata ei, îi era ca o fiică şi, printr-o excepţie specială datorată intervenţiei lui Mimi, era şi soţia familiei ei — cea mai tânără, dar şi cea mai importantă în ierarhia familiei.

Ca toţi lunarii, noi ne conservăm morţii şi sunt foarte bucuros că obiceiul înmormântării de pe Pământ fusese lăsat în urmă, odată cu sosirea noastră pe Lună. Modul nostru e mai bun. Dar familia Davis nu pune ceea ce rezultă din procesor în tunelele culturilor comerciale. Nu. Rămăşiţele membrilor familiei sunt puse într-un tunel special, într-o seră pentru trandafiri, narcise şi bujori în mijlocul albinelor zumzăitoare. Tradiţia spune că acolo se află Black Jack Davis sau ce atomi or fi rămas din el după atâţia ani de înflorire. E un loc fericit, un loc frumos.

Ziua de vineri a venit fără nici un răspuns din partea Naţiunilor Federative. Ştirile de pe Pământ se împărţeau între neîncrederea că le distrusesem şapte nave şi două regimente — N. F. nici măcar nu confirmaseră că avusese loc vreo luptă — şi imposibilitatea de a concepe că noi am putea bombarda Terra sau că, dacă am face-o, ar avea într-adevăr vreo importanţă. Operaţiunea noastră era numită în zeflemea aruncare cu orez. Se acorda mai mult timp Campionatului Mondial decât avertismentelor noastre.

Stu era îngrijorat pentru că nu primise nici un răspuns la mesajele codificate. Plecaseră printre mesajele comerciale ale companiei LuNoHo adresate agentului din Zürich, iar de acolo la agentul lui de la bursa din Paris şi de la el, prin canale mai puţin obişnuite, la doctorul Chan, cel cu care avusesem odată o discuţie şi cu care Stu aranjase mai târziu un canal de comunicare. Stu îi explicase doctorului Chan că Marea Chină urma să fie bombardată la douăsprezece ore după America de Nord şi că se putea evita bombardarea ei dacă ar fi acţionat repede. Totodată, Stu îi spusese doctorului Chan să sugereze variante ale ţintelor dacă variantele noastre nu erau cele mai sigure pentru populaţie. Stu era agitat — îşi pusese mari speranţe în cooperarea pe care o stabilise cu doctorul Chan. Eu nu am fost niciodată aşa de sigur — singurul lucru de care eram sigur era că doctorul Chan nu se va aşeza niciodată pe o ţintă. Dar deşi el era atât de grijuliu cu propria-i persoană, era posibil să nu-şi avertizeze nici măcar mama.