Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

— Cu alte cuvinte, vrei să spui „Nu mă mai trage de mânecă”?

— Vreau să-ţi dau o soluţie perfectă, Man.

— Bine, am înţeles. Aha… mă duc sus la profesor.

— Cum vrei. Dar te rog să stai undeva unde pot să te găsesc — s-ar putea să am nevoie de ajutorul tău.

Ultima parte era o prostie, amândoi ştiam asta. Problema depăşea capacitatea umană, era prea târziu chiar şi pentru a ordona devierea traiectoriei stâncilor. Ceea ce vroia Mike să-mi spună era clar, Şi eu sunt nervos, nu mă deranjează compania ta, dar nu mai vorbi, te rog.

— Bine, Mike, ţinem legătura. Am să găsesc un telefon undeva. Am să tastez MYCROFTXXX, dar n-am să vorbesc, aşa că nu răspunde.

— Mulţumesc, Man, prietenul meu cel mai bun. Balşoie spasiva.

— Pe curând, Mike.

Am luat-o în sus, dar mi-am dat seama că nu doream tovărăşia nimănui, mi-am pus costumul de presiune, am găsit un cablu lung de telefon, l-am cuplat la cască, înfăşurându-l pe braţ şi am ieşit. Ştiam un telefon de serviciu în baraca militară de dincolo de ecluză, m-am cuplat la el, am tastat numărul lui Mike şi am ieşit afară. M-am pitit în umbra barăcii şi am privit spre Terra. Era ca de obicei la jumătatea cerului din vest, arăta ca un semicerc mare şi strălucitor, la trei zile după Pământul nou. Soarele coborâse înspre orizontul vestic şi strălucirea lui mă împiedica să văd clar Terra. Nu-mi era de ajuns viziera căştii, aşa că m-am tras înapoi, mai în spatele barăcii, departe de ea, până când am văzut Terra pe deasupra barăcii. Deşi Soarele făcea un ecran, se vedea destul de bine acum. Lumina solară tăia partea de sus a Africii, astfel încât punctul orbitor se afla la nivelul solului, nu era prea rău — dar polul sud era de un alb atât de orbitor, încât nu puteam să văd prea bine America de Nord, care era luminată doar de Lună.

Mi-am întors capul şi mi-am pus binoclul căştii — unul bun, marca Zeiss, care aparţinuse Temnicerului-şef.

Sub ochii mei se întindea America de Nord, ca o hartă fantomatică. Nu erau nori deasupra ei, puteam să văd oraşele, puncte strălucitoare fără margini. Opt şi treizeci şi şapte de minute…

La nouă fără zece, Mike începu numărătoarea inversă, nu îi consuma atenţia, o avea programată automat, dinainte.

8: 51 — 8: 52 — 8: 53… un minut — 59-58-57… jumătate de minut — 29-28-27… zece secunde — 9-8-7-6-5-4-3-2-1…

Şi deodată, reţeaua explodă în luminiţe ca nişte diamante strălucitoare!

I-am lovit atât de tare încât nu era nevoie de binoclu ca să vezi spectacolul. Am rămas cu gura căscată câteva secunde, apoi am îngăimat: Boje moi! [60] Dumnezeul meu (în 1. rusă în text). în şoaptă şi plin de respect. Douăsprezece lumini foarte strălucitoare, foarte intense şi foarte albe, într-o zonă perfect dreptunghiulară. S-au intensificat în strălucire, apoi au pălit, au trecut spre roşu într-un timp care părea că nu are sfârşit. Mai erau şi alte luminiţe, dar pe mine mă fascina reţeaua aceea atât de perfectă, încât nu le-am dat nici o atenţie.

— Da, aprobă Mike, plin de mândrie. La fix. Poţi vorbi acum, Man. Nu mai sunt ocupat. Doar cu ajustările.

— Am rămas fără cuvinte. E vreo ratare?

— Încărcătura de la lacul Michigan a fost lovită în sus şi lateral, dar nu s-a dezintegrat. Va ateriza în Michigan, nu mai am controlul asupra ei, şi-a pierdut transponderul. Încărcătura pentru strâmtoarea Long Island numărul unu a mers direct la ţintă. Man, pot să le deviez în Atlantic pe cele care urmează şi să trec pe lângă flotă. S-o fac? Am la dispoziţie unsprezece secunde.

— Ah! Da! Dacă poţi cruţa flota.

— Am spus că pot. S-a făcut. Dar ar trebui să le spunem că avem controale şi de ce le-am deviat. Ca să le dăm de gândit.

— Poate că n-ar fi trebuit să le deviem, Mike. Ne gândisem să-i facem să folosească navele de interceptare.

— Da, dar ideea principală era să-i facem să înţeleagă că nu lovim cu toată puterea şi că am putea s-o facem, dacă am vrea. Putem dovedi asta cu încărcătura de la Colorado Springs.

— Ce s-a întâmplat acolo?

Mi-a întors capul şi am luat binoclul. Nu vedeam decât fâşia oraşului de peste o sută de kilometri lungime, Linia Municipală Denver-Pueblo.

— O lovitură pe cinste, la mare fix. Neinterceptată. Toate loviturile mele au mers drept la ţintă, Man. Ţi-am spus că aşa va fi — şi e amuzant. Mi-ar plăcea să fac asta în fiecare zi. Am descoperit un cuvânt pentru care n-am avut nici referinţă înainte.

— Ce cuvânt, Mike?

— Orgasm. Asta cred că am simţit atunci când s-au aprins toate luminiţele. Acum ştiu ce-nseamnă orgasm.

M-am dezmeticit.

— Mike, să nu-ţi placă prea mult. Pentru că, dacă iese treaba aşa cum vrem noi, nu o s-o mai facem a doua oară.

— Bine, Man. Am înregistrat operaţiunea şi o pot relua ori de câte ori vreau să simt ce-am simţit acum. Dar pun pariu, trei la unu că mâine o s-o facem iarăşi şi cred că şi poimâine. Vrei să pariezi cu mine? O oră de analiză a glumelor contra a o sută de dolari Hong Kong.

— De unde iei tu o sută de dolari?

Chicoti.

— De unde crezi că vin banii?

— Ah, las-o baltă. Am să-ţi ofer ora aia pe gratis. Dar să nu fii tentat să modifici şansele.

— Man, n-aş trişa cu tine. Chiar acum le-am lovit din nou Comandamentul apărării. E posibil să nu poţi vedea din cauza norului de praf de la prima lovitură. Acum primesc câte una la fiecare douăzeci de minute. Vino aici jos să vorbim. Am pasat sarcina asta fiului meu mai mic şi mai prost.

— E ceva sigur?

— Îl supraveghez. E o practică bună pentru el, Man, pentru că, cine ştie, s-ar putea ca mai târziu s-o facă singur. E precis, dar e prost. Oricum, o să facă ce-i spui tu.

— Îl tratezi pe computerul ăla ca pe o persoană vie? Ce, poate să vorbească?

— O, nu, Man. E un idiot şi nu va învăţa niciodată să vorbească. Dar va face orice îl programezi. De sâmbătă, am de gând să-l las pe el să se ocupe de mai multe treburi.

— De ce de sâmbătă?

— Pentru că de duminică s-ar putea să fie nevoie ca el să facă totul. Aceea e ziua în care ne vor lovi.

— Ce vrei să spui? Mike, tu ascunzi ceva.

— Chiar asta încerc să-ţi spun acum. De-abia s-a întâmplat şi chiar acum îi urmăresc. Privind în urmă, impulsul de pe radar a pornit de pe circumferinţa Terrei pe orbita terestră de plecare în spaţiu imediat după ce i-am lovit. N-am văzut nava accelerând, pentru că aveam altele de urmărit. Este prea în urmă ca s-o pot identifica, dar pare de mărimea potrivită ca să deduc că e un crucişător al Păcii care se îndreaptă spre noi. Locatoarele lui pregătesc acum o nouă orbită circulară faţă de Lună, care va atinge suprafaţa selenară la nouă şi trei minute duminică, dacă nu face alte manevre între timp. Asta e prima aproximare. Date mai bune, mai târziu. A fost greu să obţin şi atât, Man, pentru că nava foloseşte contramăsuri radar şi lasă o ceaţă groasă în spate.

— Eşti sigur că nu te înşeli?

Chicoti din nou.

— Man, eu nu mă încurc atât de uşor. Am luat amprentele tuturor micuţelor şi drăgălaşelor mele semnale. Corecţie: Crucişătorul va atinge Luna la nouă şi două minute şi patruzeci şi trei de secunde.

— Când o să-l ai în bătaia tirului?

— N-o să-l am, doar dacă face manevre. Dar el o să mă aibă pe mine, sâmbătă seara târziu, timpul depinde de traseul pe care-l alege pentru aterizare. Asta va crea o situaţie interesantă. E posibil să ţintească un oraş-furnicar — probabil că Sub-Tycho. Cred că trebuie evacuat, iar celelalte oraşe să folosească măsuri de urgenţă pentru presiune maximă. E mai probabil să încerce să tragă în catapultă. Dar s-ar putea să tragă cât poate de mult, apoi să-mi distrugă toate radarele cu o salvă care să îndrepte raze laser diferite spre fiecare radar.