Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

Grijile mele se îndreptau spre Mike. Desigur, era obişnuit să aibă mai multe încărcături simultane pe traiectorie — dar niciodată nu a fost nevoit să urmărească mai mult de una odată. Acum avea pe cap sute de încărcături şi promisesem să livrăm douăzeci şi nouă dintre ele simultan în douăzeci şi nouă de ţinte fixe.

Mai mult, Mike avea proiectile de rezervă pentru multe ţinte, pentru a lovi ţinta de două sau de trei ori, la câteva minute după prima lovitură.

Patru din marile puteri ale Păcii şi încă câteva mai mici aveau sisteme de apărare anti-rachetă. Se credea că cele din America de Nord erau cele mai bune. Dar existau poate unele de care nu ştiau nici N. F. Toate armele de atac erau deţinute de Forţele Păcii, dar armele de apărare intrau în dotarea fiecărei naţiuni şi, astfel, puteau fi secrete. Presupunerile noastre mergeau de la India, despre care credeam că nu are interceptoare de proiectile, până la America, despre care ştiam că e într-adevăr o putere, pentru că făcuse treabă bună în Războiul Pocnitorilor Umede din secolul trecut, când a oprit bombele-H intercontinentale.

Probabil că cele mai multe dintre stâncile noastre urmau să lovească ţintele din America de Nord numai pentru că erau ţintite spre locuri unde nu era nimic important de protejat. Dar cred că nu-şi puteau permite să ignore proiectilul îndreptat spre Strâmtoarea Long Island sau stânca pregătită pentru coordonatele 87 grade vest x 42 grade şi 30 min. nord — Lacul Michigan, centrul triunghiului format de Chicago, Grand Rapids şi Milwaukee. Gravitaţia puternică făcea ca interceptarea lor să fie greu de realizat şi costisitoare. Vor încerca să ne oprească numai acolo unde va merita osteneala.

Iar noi nu ne puteam permite să-i lăsăm să ne oprească. Aşa că, după prima lovitură, planificasem încă una şi-ncă una, pentru a fi siguri că ne-am atins scopul. Nici măcar Mike nu ştia ce fel de interceptori nucleari aveau să folosească, nu avea date suficiente. Mike presupunea că interceptorii urmau să fie ţintiţi cu radarul — dar de la ce distanţă? În mod sigur, de la o distanţă destul de mică, iar o stâncă prinsă într-o chingă de oţel se transformă în gaz incandescent într-o secundă. Da, dar este o diferenţă între o stâncă care cântăreşte câteva tone şi circuitul ultrasensibil al unui proiectil nuclear. O forţă care ar distruge un proiectil nuclear nu ar provoca o pagubă prea mare namilelor noastre, ci doar le-ar devia traseul.

Trebuia să le dovedim că noi puteam arunca stânci fără cheltuială prea mare, mult timp după ce ei şi-ar fi terminat rezervele de interceptoare de tip nuclear, care erau foarte scumpe — milioane de dolari? sute de mii de dolari? Dacă nu reuşeam să le-o dovedim de prima dată atunci când America îşi îndrepta faţa spre noi, urma să ochim ţintele pe care nu le ţintisem de prima dată, stâncile de rezervă pentru a doua şi a treia lovitură erau deja în spaţiu pentru a fi împinse acolo unde era nevoie. Dacă trei bombardamente în trei rotaţii ale Pământului nu erau de ajuns, puteam să aruncăm stânci în ei până când ar fi rămas fără interceptori… sau până când ne distrugeau ei pe noi, ceea ce era mult mai plauzibil.

Timp de un secol, Comandamentul Apărării Spaţiale Nord-American fusese îngropat într-un munte la sud de Colorado Springs în Colorado, oraş care nu prezenta nici o importanţă. În timpul Războiului Pocnitorilor Umede, munţii Cheyenne primiseră o lovitură directă. Postul de comandă supravieţuise, dar nu acelaşi lucru se putea spune şi despre faună — au fost distruşi copacii, cea mai mare parte a oraşului şi o parte din vârful muntelui. Noi nu vroiam să omorâm pe nimeni, dar dacă mai rămâneau oameni pe munte după ce răguşisem de atâtea avertismente, nu era vina noastră. Îi pregătisem Comandamentului Apărării Spaţiale un tratament lunar complet, ca la carte: douăsprezece proiectile de piatră la prima rotaţie — şi tot aşa mai departe până ne-am fi terminat încărcătura sau până eram scoşi din acţiune… sau până când Directoratul Americii se dădea bătut.

Muntele Cheyenne era o ţintă unde era chiar păcat să trimitem doar o rachetă. Vroiam să-l distrugem, să-l fărâmiţăm. Aşa, ca să le distrugem moralul. Ca să ştie că existăm. Să-i pisăm până le întrerupem comunicaţiile şi le distrugem postul de comandă, dacă puteam. Sau măcar să le dăm dureri de cap şi să nu le lăsăm nici o clipă de pauză, de linişte. Dacă dovedeam întregului Pământ că puteam îndrepta un atac susţinut asupra celui mai puternic Gibraltar al apărării lor spaţiale, ne-ar fi scutit s-o mai dovedim distrugând Manhattan-ul sau San Francisco.

Ceea ce n-am fi făcut, chiar dacă pierdeam. De ce? E o chestiune de bun simţ. Dacă ne-am fi folosit ultimele puteri ca să le distrugem un oraş important, nu numai că ne-ar fi pedepsit, ne-ar fi nimicit. Vorba profesorului: Dacă e posibil, lasă-i duşmanului tău şansa de a-ţi deveni prieten.

Dar să lovim o ţintă militară însemna să jucăm corect.

Nu cred că a dormit cineva în noaptea de joi spre vineri. Toţi lunarii ştiau că vineri dimineaţa urma să aibă loc marea noastră încercare. Şi cei de pe Pământ ştiau, iar ştirile lor recunoscuseră în cele din urmă că Observatorul Astronomic depistase obiecte care se îndreptau spre Terra, probabil „castronaşele cu orez” cu care se lăudaseră condamnaţii rebeli că o să arunce de pe Lună. Dar nu însemna un pericol de război, ci mai mult o dovadă în plus că Luna nu putea construi bombe-H — deşi ar fi prudent să se evite zonele pe care aceşti criminali au pretins că le vor ţinti. La video, un tip amuzant, un comic popular, luă povestea în serios şi făcu o glumă despre operaţiunea noastră. Stătea pe un X mare desenat în studio, despre care spunea că se află la intersecţia coordonatelor 110V x 40N şi că ţintele noastre sunt cele mai sigure locuri. N-am mai auzit de el după asta.

Un telescop de la Observatorul Richardson fusese cuplat la video şi cred că toţi lunarii, indiferent unde se aflau — în case, în cârciumi, în Domul vechi — se uitau să nu piardă evenimentul cel mai important pentru Lună. Erau unii care se hotărâseră să-şi pună costumele de presiune şi să se uite cu ochiul liber, să vadă pe viu cum s-ar zice, de la suprafaţă, în ciuda faptului că în cele mai multe furnicare era perioada de lumină semilunară. La insistenţele Comandantului de Brigadă, judecătorul Brody, am construit la repezeală o antenă ajutătoare la capul catapultei, astfel încât minerii să poată urmări la video în camerele de gardă, pentru că altfel n-am mai fi avut nici un puşcaş la datorie. Forţele armate — puşcaşii lui Brody, oamenii lui Finn, Corpul Aerian Stilyagi — erau în alarmă de gradul trei în toată această perioadă.

Congresul se afla în sesiune neoficială în Novy Bolşoi Teatr, iar Terra se vedea pe un ecran imens. În Complexul de sus, în fostul birou al Temnicerului-şef, profesorul, Stu, Wolfgang şi alţii urmăreau transmisia la un ecran mai mic.

N-am stat cu ei, eram ocupat, intram şi ieşeam, nervos ca o pisică cu pui, luând câte un sandviş pe care uitam să-l mănânc. Cea mai mare parte a timpului mi-am petrecut-o cu Mike. Nu puteam să stau într-un singur loc, simţeam că mă sufoc de nerăbdare şi de încordare.

Pe la opt, Mike zise:

— Man, cel mai vechi şi cel mai bun prieten, pot să-ţi spun ceva, dar fără să te simţi jignit?

— Poftim? O, da, sigur. Când ţi-ai mai făcut probleme că m-ai putea jigni, Mike?

— Tot timpul, Man, odată ce am înţeles că poţi fi jignit. Mai sunt doar 3, 75 x 10 la puterea a noua microsecunde până la impact… iar asta este problema cea mai complexă cu care m-am confruntat vreodată contracronometru. De câte ori îmi vorbeşti, folosesc un procentaj mare al capacităţii mele — poate mai mare decât îţi dai seama — pe timpul a câteva milioane de microsecunde, pentru a realiza corect mesajul tău şi pentru a putea să răspund.