Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

Prima ţintă era Directoratul Americii de Nord. Urmau să fie lovite toate marile naţiuni ale Forţelor Păcii, şapte puteri cu drept de veto: Directoratul Americii de Nord, Marea Chină, India, Sovunion, Pan Africa (în afară de Ciad), Mitteleuropa şi Uniunea Braziliană. Aveam ţinte şi timpi şi pentru naţiunile mai mici — dar ştiam că nu vor fi lovite mai mult de douăzeci la sută din aceste ţinte, din lipsa oţelului, dar şi din cauza efectului de panică şi teroare. Dacă Belgia era lovită din prima rotaţie, poate că Olanda decidea să-şi protejeze polderele, cedând înainte ca Luna să ajungă sus pe cerul ei.

Fiecare ţintă era aleasă în aşa fel încât să se evite vătămarea cuiva. Asta era cam greu de realizat pentru Mitteleuropa… Ţintele noastre trebuiau să fie mări, oceane sau munţi înalţi -Adriatica, Marea Nordului, Baltica şi aşa mai departe. Existau spaţii libere pe Terra, în ciuda celor unsprezece miliarde de locuitori.

Mi se părea că America de Nord este foarte populată, dar locuitorii, în număr de un miliard, sunt îngrămădiţi în marile oraşe şi există spaţii deschise, deşerturi şi munţi. Am desenat o reţea deasupra Americii arătând cât de precis vom lovi — Mike era de părere că cincizeci de metri reprezentau o eroare mare. Am examinat hărţile, iar Mike a verificat prin radar toate intersecţiile meridianelor cu paralelele. De exemplu, 105 grade vest cu 50 grade nord. Dacă în punctul de intersecţie nu exista nici un oraş, Mike marca punctul pe grila ţintelor… dar şi mai interesat era dacă găsea un oraş în apropiere, ca să fim siguri că a băgat groaza în inimile locuitorilor oraşului respectiv.

I-am avertizat că bombele noastre vor fi la fel de puternice ca şi bombele-H, dar nu va exista nici un proiectil radioactiv, nu vor fi radiaţii ucigătoare, doar o explozie teribilă, o undă de şoc în aer, o trepidaţie a pământului în momentul ciocnirii. I-am avertizat că s-ar putea să se dărâme unele clădiri aflate la o distanţă considerabilă de locul exploziei, din cauza impactului bombei cu solul şi i-am lăsat pe ei să se hotărască cât de departe să fugă. Dacă drumurile publice se aglomerau din cauza panicii mai degrabă decât a pericolului real, ei bine, era perfect, pur şi simplu perfect!

Dar am repetat că nimeni din cei care ne vor asculta nu va păţi nimic, că toate ţintele pe care le vom lovi la prima rotaţie a Pământului vor fi nepopulate — ne-am oferit să nu lovim o ţintă despre care naţiunea afectată ne-ar informa că datele noastre sunt eronate. (Ofertă inutilă, vederea radar a lui Mike era brici).

Dar, nespunând ce-o să se mai întâmple la a doua rotaţie, dădeam de înţeles că era posibil să ne pierdem răbdarea.

În America de Nord, reţeaua era formată prin intersecţia paralelelor 35, 40, 45 şi 50 grade nord cu meridianele 110, 115 şi 120 grade vest. În total douăsprezece ţinte. Pentru fiecare din ele am adăugat un mesaj de prietenie localnicilor:

— Ţinta 115V cu 35N — impactul va fi deplasat cu patruzeci şi cinci de kilometri spre nord-vest, exact în vârful muntelui New York Peak. Cetăţeni din Goffs, Cima, Kelso şi Nipton, vă rugăm să ţineţi seama de mesaj.

— Ţinta 100V cu 40N este la treizeci de grade nord-vest 371 de Norton, Kansas, la o distanţă de douăzeci de kilometri sau treisprezece mile englezeşti. Sunt avertizaţi locuitorii din Norton, statul Kansas şi din Beaver City şi Wilsonville, statul Nebraska. Nu staţi lângă ferestre. Dacă nu aţi evacuat zona, aşteptaţi în casă treizeci de minute după impact, pentru că e posibil să mai cadă fragmente de roci pe distanţă şi de la mare înălţime. Impactul va avea loc la ora trei dimineaţa punct, timpul vostru local, vineri 16 octombrie sau la ora nouă dimineaţa ora Greenwich. Noroc!

— Ţinta 110V cu 50N — impactul va fi plasat cu zece kilometri mai spre nord. Rugăm cetăţenii din Walsh, Saskatchewan să fie pregătiţi.

Pe lângă grila asta, am mai ales o ţintă în Alaska — 150V x 60N — şi două în Mexic — 110V x 30N şi 105V x 25N — ca nu cumva să-i defavorizăm pe vreunii. Am mai fixat şi câteva ţinte în lacul Michigan, la jumătatea distanţei dintre Chicago şi Grand Rapids şi în lacul Okeechobee din Florida. Acolo unde foloseam zone de ape, Mike prevăzuse inundaţii din cauza valurilor produse de impact, a căror durată depindea de linia ţărmului.

Timp de trei zile, din dimineaţa zilei de miercuri 13 şi până în momentul loviturii, vineri 16, am bombardat Pământul cu avertismente. Am avertizat Anglia că impactul de la nord de strâmtoarea Dover, vizavi de estuarul Londrei, va cauza tulburări în susul Tamisei. Sovunion a primit avertismente pentru marea Azov şi avea o grilă proprie pe care o pregătisem de atac. Marea Chină avea repartizată o reţea în Siberia, deşertul Gobi şi în vestul ei îndepărtat — cu ţinte notate până în cele mai mici detalii — evitând impactul cu Marele Zid, monument de istorie ancestrală. Pentru Pan-Africa anunţasem lovituri în lacul Victoria, în partea deşertică a Saharei, una la sud de Drakensberg, alta la douăzeci de kilometri vest de marea piramidă. Urma Ciadul nu mai târziu de joi la miezul nopţii, după ora Greenwich. Indiei i-am transmis să urmărească anumite zone muntoase şi zona din afara portului Bombay, la aceleaşi ore ca şi China. Şi aşa mai departe pentru toate regiunile mai importante.

S-a încercat bruierea mesajelor noastre, dar fără succes pentru că emiteam direct în jos, pe câteva lungimi de undă care erau greu de oprit.

Avertismentele se amestecau cu propaganda, albă şi neagră: veşti despre eşecul invadatorilor, tablouri înfiorătoare ale morţii, numele şi numerele actelor de identitate ale invadatorilor, adresate Crucii Roşii şi Semilunii roşii. Într-un fel, le dădeam astfel de ştire că toţi soldaţii muriseră, iar ofiţerii navelor şi echipajelor fuseseră capturaţi sau omorâţi şi ne prefăceam plini de regrete că nu putem prezenta morţii navei comandant, pentru că fusese doborâtă şi distrusă în asemenea hal, încât era imposibilă orice încercare de identificare a celor din interior.

Dar atitudinea noastră era conciliantă:

— Locuitori ai Terrei, noi nu vrem să vă omorâm. În această revanşă, care nu se poate evita, încercăm din răsputeri să nu vă ucidem… dar dacă nu puteţi sau nu vreţi să vă determinaţi guvernele să ne lase în pace, atunci vom fi forţaţi să vă ucidem. Noi suntem sus, voi sunteţi jos, nu aveţi cum să ne opriţi. Vă rugăm, fiţi raţionali, folosiţi-vă judecata!

Cred că am explicat de sute de ori cât de simplu era pentru noi să lovim şi cât de greu era pentru ei să ajungă la noi. Nu era nici o exagerare. E foarte greu să lansezi proiectile de pe Terra pe Lună. E mai uşor să le lansezi de pe orbita de aterizare a Pământului — însă e foarte scump. Modul cel mai practic pe care-l aveau pentru a ne bombarda era să arunce bombele de pe nave.

Am remarcat asta şi i-am întrebat câte nave, care costă câte milioane de dolari, sunt dispuşi să piardă încercând să se bată cu noi? Merita să facă asta ca să ne dea o bătaie care nu ni se cuvenea? Deja terminaseră cu şapte dintre cele mai mari şi mai bune nave ale lor, vroiau să mai încerce cu paisprezece? Dacă da, atunci arma noastră secretă, care acţionase împotriva navei comandant Pax a Naţiunilor Federative, putea să mai aştepte.

Ultima chestie era o laudă, Mike calculase că exista o şansă mai mică de unu la o mie ca nava Pax să fi putut transmite un mesaj în care să raporteze ce i se întâmplase şi era şi mai puţin probabil ca N. F. să ghicească că minerii condamnaţi îşi transformară uneltele în arme spaţiale. De asemenea, N. F. nu avea la dispoziţie prea multe nave cu care să rişte. Existau cam două sute de vehicule spaţiale în stare de funcţionare, fără a mai pune la socoteală sateliţii. Dar majoritatea navelor orbitau în jurul Terrei — precum Lark, care reuşise să facă un salt pe Lună după ce-şi aruncase tot combustibilul.