Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

— Ochiţi. Foc!

Am încercat să urmăresc nava şi proiectilul, le-am pierdut pe amândouă, mi-am smuls binoclul de la ochi, am zărit deodată proiectilul, apoi l-am văzut izbind solul între noi şi capul catapultei. Mai aproape de noi, la mai puţin de un kilometru. Nu, nu a dispărut, nu a fost o reacţie de fuziune nucleară, altfel n-aş mai fi fost aici să povestesc asta, dar se produse o explozie mare, luminoasă, cred că de la combustibilul rămas. Chiar şi în lumina puternică a soarelui se văzu o strălucire argintie puternică şi după aceea am simţit-auzit zdruncinătura solului. Dar nu se distruse nimic, doar câteva stânci.

Nava cobora în continuare. Nu mai ardea să-ţi ia ochii. Acum puteam să o văd cum arată şi nu părea deteriorată. În orice clipă, mă aşteptam să ţâşnească coada de foc a reactoarelor şi să se oprească în momentul aterizării.

Dar nu. Impactul a avut loc la zece kilometri la nord de noi şi a produs o emisferă frumoasă şi argintie, care se risipi încet. Nu mai rămase nimic, decât nişte pete în faţa ochilor.

— Raportaţi pierderile, asiguraţi toate tunurile, spuse Mike. Coborâţi după ce le-aţi asigurat.

— Tunul Alice, nici o pierdere.

— Tunul Bambie, nici o pierdere.

— Tunul Caesar, un om lovit de un fragment de stâncă, situaţia sub control…

M-am dus la telefon şi l-am sunat pe Mike.

— Ce s-a întâmplat, Mike? Nu ţi-au predat controlul după ce le-ai ars „ochii”?

— Mi l-au dat, Man.

— A fost prea târziu?

— Nu. Am zdrobit-o, Man. Părea lucrul cel mai prudent.

O oră mai târziu eram cu Mike, prima dată după patru sau cinci luni de absenţă. Puteam să ajung în subsolul Complexului mai repede decât în L-City şi eram în contact cu toată lumea ca şi în oraş — dar fără întreruperi. Trebuia să vorbesc cu Mike.

Încercasem să-i telefonez lui Wyoh din staţia de metro de la capătul catapultei. Am dat peste cineva de la spitalul de prim-ajutor care mi-a spus că Wyoh leşinase şi acum era în pat, după ce luase nişte calmante pentru somn. Finn plecase cu o capsulă cu băieţii lui, ca să conducă atacul asupra transportorului de acolo. De la Stu nu aveam nici o veste. Hong Kong-ul şi profesorul erau încă decuplaţi. Pentru moment, eu şi Mike reprezentam guvernul.

Era timpul să începem operaţiunea Hard Rock.

Dar Hard Rock nu însemna numai aruncatul pietrelor. Trebuia să spunem celor de pe Terra ce aveam de gând să facem şi de ce — trebuia să ne justificăm. La proiectul acesta lucraseră profesorul, Stu, Sheenie şi Adam. Era un exerciţiu teoretic care se baza pe date ale unui atac presupus. Mike îl rescrisese deja şi îl tipărise ca să-l pot studia. M-am uitat pe hârtia răsucită într-un sul lung.

— Mike, poveştile astea noi şi mesajele către N. F. pretind că am învins în Hong Kong. Cât de sigur eşti?

— Probabilitatea e mai mare de 82%.

— Mike, e destul de mare ca să le trimitem?

— Man, probabilitatea că vom învinge în Hong Kong, dacă nu am făcut-o deja, se apropie de certitudine. Transportorul de deasupra oraşului nu se poate mişca. Celelalte transportoare cred că sunt goale la ora asta. Oricum, nu au rămas prea mulţi oameni. În Hong Kong nu este destul de mult hidrogen monoatomic şi vor trebui să vină până aici. Asta presupune deplasarea trupelor la suprafaţă cu vagonetul — călătorie grea cu soarele în cap, chiar şi pentru lunari — iar când ajung aici trebuie să ne învingă. Nu pot să o facă. Asta în cazul în care transportorul acela şi trupele lui nu sunt mai bine înarmate decât celelalte transportoare.

— Ce zici de echipa de reparaţii pentru Bee Eli?

— Eu zic să nu aşteptăm. Man, ţi-am folosit vocea fără să-ţi cer permisiunea şi am făcut toate pregătirile. Imagini de groază pentru video. Domul vechi şi restul, mai ales partea de sus din Churchill. Le-am pus şi texte potrivite. Ar trebui să transmitem ştirile către Pământ şi în acelaşi timp să anunţăm executarea operaţiunii Hard Rock.

Am tras aer în piept.

— Dă-i drumul, Mike. Execută operaţiunea Hard Rock.

— Vrei să dai ordinul personal? Spune-l tare, am să-ţi aranjez eu vocea şi cuvintele.

— Spune-l tu, Mike, cum vrei. Foloseşte-mi vocea şi autoritatea pe care o am ca Ministru al Apărării şi conducător provizoriu al guvernului. Fă-o, Mike! Aruncă în ei cu pietre! La naiba, aruncă cu stânci uriaşe! Loveşte-i tare, să ne ţină minte!

— S-a făcut, Man!

Maximum de bombardament instructiv cu minimum de pierderi de vieţi omeneşti. Nici una, dacă e posibil — aşa rezumase profesorul teoria operaţiunii Hard Rock. Am încercat, atât eu cât şi Mike, să respectăm vorbele profesorului. Trebuia să-i lovim pe pământeni atât de tare încât să-i convingem, dar să nu-i rănim. Sună imposibil de realizat, dar aşteptaţi.

Trebuia neapărat să existe o întârziere în momentul în care rocile ar fi căzut de pe Lună pe Pământ. Întârzierea putea să fie de la zece ore până la cât de tare îndrăzneam noi s-o lungim. Viteza de plecare dintr-o catapultă este esenţială, iar variaţiile de un procent pot dubla sau înjumătăţi durata traiectoriei Luna-Terra. Mike putea să facă asta cu o precizie maximă — îi era totuna dacă trimitea mingea încet cu multe salturi sau dacă trimitea una în forţă. Eu mi-aş fi dorit să fi tras el pentru Yankei. Dar indiferent cum le arunca, viteza finală pe Terra urma să se apropie de viteza de evacuare de pe Terra, adică destul de apropiată de 11 km/s, aşa încât să nu mai conteze diferenţa. Viteza asta atât de mare rezulta din gravitaţia puternică pe care o exercită Pământul. Nu era nici o diferenţă dacă Mike împingea uşor un proiectil pe o curbă bună sau îl arunca brusc. Nu muşchii contau, ci precizia.

Astfel, Mike putea programa aruncatul stâncilor în aşa fel încât să se potrivească cu timpul necesar pentru propagandă. El şi cu profesorul stabiliseră trei zile, plus nu mai mult de o rotaţie aparentă a Terrei — 24h 50 min 28, 32 s — ca să permită primei noastre ţinte să ajungă în punctul iniţial al programului. Deşi Mike era capabil să „agaţe” un proiectil în jurul Terrei şi să lovească o ţintă în partea cea mai îndepărtată a acesteia, putea lovi mai precis dacă îşi vedea ţinta, urmărind proiectilul pe durata ultimelor minute, dându-i un mic ghiont pentru precizie.

Ne trebuia această precizie maximă pentru a obţine rezultatul scontat, având în acelaşi timp cât mai puţine sau deloc pierderi de vieţi omeneşti. Tragem, le spunem exact când şi unde va cădea proiectilul şi le dăm trei zile ca să elibereze zona.

Primul nostru mesaj către Terra a fost la ora două noaptea pe 13 octombrie '76, la şapte ore după invazie. Mesajul anunţa nu numai distrugerea forţei lor de atac şi înfiera brutalitatea invaziei, dar promitea un bombardament-revanşă, numind momentele şi locurile afectate, dând fiecărei naţiuni un termen limită prin care să se delimiteze de acţiunile Naţiunilor Federative şi să ne recunoască, evitând astfel situaţia de a fi bombardate. Fiecare termen limită fusese stabilit cu douăzeci şi patru de ore înaintea loviturii locale.

Era mai mult timp decât avea nevoie Mike. Având timp până la impact, o stâncă stătea multă vreme în spaţiu cu servomotoarele încă nefolosite şi avea loc din belşug unde să cadă. Dacă n-ar fi avut timp suficient, Mike putea rata complet Terra — lovea stânca lateral, făcând-o să cadă pe o orbită permanentă în jurul Terrei. Dacă avea la dispoziţie doar o oră, putea devia lovitura în ocean.