Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

Dar am renunţat să mai iau puştile. Mi-am scos cuţitul de la centură şi m-am asigurat că indivizii erau morţi de-a binelea. Apoi, m-am grăbit spre luptă cu degetul pe trăgaci.

Nu era o luptă, ci îmbulzeală. Sau poate că întotdeauna o luptă este o îngrămădeală de oameni, confuzie şi zgomot, nimeni nu ştie prea bine ce se întâmplă. În partea cea mai largă a Şoselei, vizavi de Bon Marché, unde Marea Rampă coboară spre nord, de la nivelul trei se aflau câteva sute de bărbaţi, femei şi copii care ar fi trebuit să fie acasă la ora aia. N-aveau toţi costumele de presiune şi erau foarte puţini cei care aveau arme. În jos, spre rampă, treceau soldaţi înarmaţi.

Primul lucru pe care l-am remarcat a fost zgomotul, o larmă care îmi umplea casca deschisă şi-mi bubuia în urechi — un mârâit. Nu ştiu cum să-l fi numit altfel. Era o combinaţie de urlete furioase amestecate cu ţipetele stridente ale copiilor şi cu mugetele ca de taur ale adulţilor. Parcă ar fi fost cea mai mare luptă de câini din istorie şi brusc m-am trezit că participam şi eu la isteria colectivă, înjurând de mama focului şi scoţând ţipete fără noimă.

O fată nu mai mare decât Hazel îşi făcu vânt pe balustrada rampei, urcă dansând la câţiva centimetri de umerii soldaţilor care se îmbulzeau în jos. Era înarmată cu un fel de satâr. Am văzut-o rotindu-l şi lovind un individ. Nu cred că l-a rănit prea grav prin costumul de presiune, dar a căzut şi mulţi au trecut peste el, călcându-l în picioare. Apoi un altul o lovi, înfigându-i o baionetă în coapsă. Fata căzu pe spate şi dispăru în mulţime.

Nu puteam să văd ce se întâmplă cu adevărat, nici nu-mi mai pot aminti decât frânturi. Ştiu doar că fetiţa a căzut pe spate peste balustradă. Nu ştiu cine era sau dacă o fi supravieţuit. De unde eram, nu puteam să-mi dau seama de nimic, erau prea multe capete care-mi blocau vederea. În faţa unui magazin de jucării era o tejghea şi m-am urcat pe ea. Eram la un metru deasupra pavajului Şoselei şi îi vedeam mai bine pe pământenii care coborau. M-am lipit de zid, am ţintit cu grijă, ochind spre inimile lor. Puţin mai târziu, am descoperit că nu-mi mai mergea laserul şi m-am oprit. Cred că omorâsem vreo opt soldaţi pe care n-o să-i mai aştepte nimeni acasă pe Pământ, dar nu i-am numărat. Timpul părea fără sfârşit. Deşi toată lumea era în agitaţie, mişcându-se de colo-colo în viteză, eu mă simţeam în mijlocul unui film documentar, în care fiecare mişcare e filmată cu încetinitorul.

Cred că o dată sau de două ori am fost pe post de ţintă. În timp ce-mi foloseam arma, am fost reperat de un vierme pământean, care a tras în mine. Explozia a avut loc chiar deasupra capului meu, iar bucăţi din zidul magazinului mi-au lovit casca. Când am rămas fără muniţie, am sărit de pe tejgheaua cu jucării, am apucat arma cu laser ca pe-o bâtă şi m-am alăturat gloatei, înaintând spre baza rampei. În tot timpul ăsta — care mi s-a părut o veşnicie — dar nu cred c-au trecut mai mult de cinci minute, pământenii au tras în mulţime. Se auzeau trosnete ascuţite, bufnituri înfundate atunci când gloanţele loveau în plin şi pocnituri mai puternice dacă nimereau în vreun zid sau în ceva solid. Încă mă chinuiam să ajung la baza rampei, când mi-am dat seama că nu se mai trăgea.

Toţi pământenii zăceau la pământ, morţi, nimeni nu mai cobora rampa.

În întreaga Lună nu mai era picior de invadator. Dacă nu muriseră toţi în acelaşi timp, muriseră la scurt timp. Erau peste două mii de soldaţi morţi, mai mult de trei ori decât lunarii care muriseră în lupte. Lunarii răniţi erau în număr foarte mare, poate să fi fost tot vreo două mii, dar n-a stat nimeni să-i numere. Nu s-au luat prizonieri în nici un furnicar. Când am făcut curăţenie la suprafaţă, am prins vreo duzină de ofiţeri împreună cu echipajul fiecărei nave.

Cred că un motiv important în câştigarea luptei l-a constituit gravitaţia. Lunarii noştri nu erau înarmaţi şi totuşi au reuşit să ţină piept soldaţilor bine înarmaţi şi antrenaţi. Un pământean care pune piciorul pe Lună pentru prima dată nu se poate mişca în largul lui din cauza gravitaţiei, care este de şase ori mai mică decât pe Pământ. Toate reflexele i se pierd: trage prea sus fără să-şi dea seama, nu are echilibru, nu poate să alerge aşa cum trebuie, îi alunecă picioarele sub el. Mai rău, soldaţii care au venit trebuiau să lupte coborând. Au intrat pe la nivelele superioare, iar apoi au coborât pe rampe, încercând să captureze un oraş. Viermii pământeni nu ştiu să coboare o rampă. Mişcarea nu e alergare, nu e mers, nu e zbor, ci mai mult un dans controlat cu picioarele abia atingând solul, păstrându-ţi doar echilibrul. Un copil lunar face chestia asta automat, fără să se gândească, coboară sărind, într-o cădere controlată, degetele de la picioare ating pământul la fiecare câţiva metri.

Dar un pământean se trezeşte mergând în gol, se zbate, se roteşte, îşi pierde echilibrul şi cade. Nu păţeşte nimic, dar e furios la culme.

Soldaţii care ajunseseră pe rampe muriseră. Cei pe care-i văzusem eu se agăţaseră de ce putuseră, reuşiseră să coboare trei rampe şi să rămână în viaţă. Cu toate astea, numai câţiva soldaţi puteau să tragă din capul rampei. Cei de pe rampă îşi concentrau eforturile să rămână în picioare, agăţându-se de arme, încercând să ajungă la nivelele inferioare.

Lunarii nu i-au lăsat. Bărbaţii, femeile şi copiii se năpusteau asupra lor şi îi doborau, îi ucideau cu ce aveau la îndemână. Eu nu eram singurul cu armă laser din preajmă. Doi oameni de-ai lui Finn se înghesuiseră până la balconul de la Bon Marché şi, ghemuiţi acolo, îi ţinteau pe trăgătorii din capul rampei. Nu le spusese nimeni s-o facă, nu-i conducea nimeni, nu primiseră ordin de la nimeni. Finn n-a avut şansa de a-şi controla trupele dezordonate, antrenate doar pe jumătate. Începuse lupta, ei intraseră în luptă.

Şi cred că ăsta a fost motivul cel mai important pentru care am învins, am luptat. Mulţi lunari nici nu dăduseră vreodată cu ochii de un invadator viu, dar pe unde au pătruns soldaţi, lunarii s-au năpustit şi au luptat pe viaţă şi pe moarte. Nimeni nu le-a spus s-o facă. Firava noastră organizaţie se blocase datorită elementului surpriză. Dar noi, lunarii, am luptat cu fanatism şi am terminat cu toţi invadatorii. Nici un soldat n-a ajuns mai jos de nivelul şase, în nici un furnicar. Oamenii din subteranele adânci n-au aflat că suntem invadaţi decât după ce se terminase totul.

Nu zic, şi invadatorii au luptat bine. Erau trupe nu numai pentru înăbuşirea revoltelor, ci erau cele mai bune forţe de luptă din oraşele pe care le aveau Naţiunile Federative. Fuseseră îndoctrinaţi şi drogaţi. Li s-a spus — era adevărat — că singura lor speranţă de-a se întoarce acasă, pe Pământ, era să captureze furnicarele şi să le supună voinţei lor. Dacă o făceau, li se promisese eliberarea şi nu mai aveau de îndeplinit nici o sarcină pe Lună. Trebuiau să învingă sau să moară, întrucât li se subliniase în repetate rânduri că transportoarele lor nu plecau dacă nu învingeau. Aveau nevoie de o nouă încărcătură cu masă de reacţie — lucru imposibil dacă Luna nu era capturată. Şi asta era adevărat.

Apoi fuseseră îndopaţi cu energizante, euforizante, substanţe inhibatoare ale fricii, care l-ar fi făcut până şi pe un şoarece să dea cu pisica de pământ. Şi li s-a dat drumul pe Lună. Au luptat ca nişte profesionişti ai armelor, fără frică şi… au murit.

În Sub-Tycho şi în Churchill au folosit gaze. Au murit destui lunari. Doar cei care aveau costumele de presiune au luptat efectiv. Dar rezultatul a fost acelaşi, numai că a durat mai mult. Folosiseră gaz paralizant, pentru că Autoritatea nu vroia să ne omoare, ci să ne dea o lecţie, să ne ia din nou în stăpânire, să ne pună la muncă.