Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

Profesorul se înclină şi plecă. Eu şi Stu eram în spatele lui. Odată urcaţi într-o capsulă goală, l-am atacat cu vorbele:

— Profesore, mi-a plăcut mult ce-ai spus… dar despre impozite, nu cumva una zici şi alta faci? Cine crezi că va plăti toate cheltuielile pe care le facem noi?

Rămase tăcut câteva secunde, apoi zise:

— Manuel, singura mea dorinţă este să apuc ziua în care nu trebuie să mai fac pe conducătorul.

— Ăsta nu e un răspuns!

— Ai nimerit chiar pe dilema tuturor guvernelor şi ăsta e motivul pentru care eu sunt anarhist. Dacă ai căpătat o dată puterea de a pune impozite, ea nu are limite. Te acaparează până te distruge. N-am glumit când le-am spus să se caute în buzunare. Nu cred că suntem în stare să scăpăm vreodată de guverne — guvernul este boala inevitabilă a fiinţelor umane. Dar ai putea să formezi un guvern mic, slab, fără prea multă putere, pentru că poţi să te gândeşti la un mod mai bun de-a le cere guvernanţilor să-şi plătească singuri costurile plăcerilor lor antisociale?

— Încă nu mi-ai spus cum o să plătim pentru ceea ce facem acum.

— Cum, Manuel? Doar ştii cum facem. Furăm. Nu mă mândresc cu asta, dar nici nu mi-e ruşine. Asta-i singura soluţie pe care o avem. Dacă ne vor prinde, s-ar putea să fim eliminaţi, oricum eu sunt pregătit să-mi înfrunt soarta. Măcar dacă furăm, nu creăm precedentul infam al impozitelor.

— Profesore, îmi pare rău s-o spun…

— Atunci de ce spui?

— Pentru că, la dracu', sunt băgat în treaba asta la fel de mult ca şi tine… şi vreau să văd banii ăia la loc! Îmi pare rău să-ţi spun, dar eşti un prefăcut.

Chicoti.

— Dragă Manuel! Ai avut nevoie de toţi anii ăştia ca să-ţi dai seama că sunt un prefăcut?

— Atunci, recunoşti?

— Nu. Dar dacă te simţi mai bine gândindu-te că sunt un prefăcut, ei bine, îţi dau voie să mă iei ca ţap ispăşitor. Dar nu mă consider un prefăcut pentru că, în ziua în care am declarat revoluţia, am fost perfect conştient că vom avea nevoie de bani foarte mulţi pe care va trebui să-i furăm. N-am nici o remuşcare, pentru că mi se pare că e mai bine aşa decât să ajungem să ne batem pentru mâncare peste şase ani şi să ne mâncăm între noi peste alţi opt. Eu am ales şi nu regret nimic.

Am tăcut, dar nu eram mulţumit.

— Profesore, zise Stu, mă bucur să vă aud că sunteţi nerăbdător să nu mai fiţi preşedinte.

— Da? Şi tu împărtăşeşti bănuielile camaradului nostru?

— Nu în totalitate. Eu m-am născut bogat şi pe mine nu mă tulbură furtul la fel de mult ca pe el. Nu e vorba de asta, mă gândesc că acum, când Congresul a adoptat problema unei Constituţii, am intenţia să-mi fac timp ca să particip la lucrări. Vreau să vă propun ca rege.

Profesorul se uită şocat la el.

— Domnule, glumeşti? Dacă ai de gând să faci asta, te asigur că n-am să accept. Dacă totuşi voi fi ales, am să abdic.

— Staţi, nu vă pripiţi. Pentru că asta s-ar putea să fie singura modalitate de a avea Constituţia pe care o vreţi. Şi pe care o vreau şi eu tot atât de mult ca şi dumneavoastră. Gândiţi-vă, aţi fi proclamat rege, iar poporul v-ar accepta. Noi, lunarii, nu suntem legaţi de vreo republică. Şi nu mă îndoiesc că le-ar plăcea ideea — ceremonii, mantii, curtea şi toate celelalte.

— Nu!

— Ja, da! Când va veni timpul, nu puteţi să mai daţi înapoi. Pentru că avem nevoie de un rege şi nu există alt candidat care ar fi acceptat. Bernardo I, Regele Lunii şi împărat al Spaţiului Înconjurător.

— Stuart, te rog, opreşte-te. Mi se face greaţă.

— Ei, o să vă obişnuiţi cu ideea. Eu sunt regalist pentru că sunt democrat. N-am să las ca încăpăţânarea dumneavoastră să-mi zădărnicească ideea, aşa cum dumneavoastră nu lăsaţi ideea de a fura să vă împiedice să acţionaţi mai departe.

— Stai aşa, Stu, am zis. Spui că eşti regalist pentru că eşti democrat?

— Bineînţeles. În faţa tiraniei, singura protecţie a poporului este un rege. Profesorul ar fi persoana cea mai potrivită pentru funcţia asta… pentru că n-o vrea. Singurul lui neajuns este că nu are copii şi deci nu poate avea moştenitori la tron. Ei, o s-o rezolvăm şi pe-asta. Am să te numesc pe tine ca moştenitor al lui. Prinţul Coroanei. Alteţa Sa Regală, Prinţul Manuel de la Paz, Duce de Luna City, Amiral General al Forţelor Armate şi Protector al celor nevoiaşi.

Am rămas cu gura căscată, holbându-mă la el. Apoi mi-am îngropat obrajii în mâini.

— O, Bog!

Era luni, 12 octombrie 2076 şi pe la ora nouă seara mă îndreptam spre casă după o zi grea şi obositoare, plină de prostii, de la birourile din hotelul Raffles. Venise o delegaţie a fermierilor de cereale, să discute cu profesorul, care nu era, fiind plecat în Hong Kong Luna. M-au chemat pe mine. M-am răstit la ei. Avusesem două luni de embargou, iar N. F. nu se prea sinchisiseră de noi. Ne ignoraseră pur şi simplu, n-au răspuns la nici una din revendicările noastre — presupun că dacă o făceau ar fi însemnat că ne recunosc ca stat independent. Stu, Sheenie şi profesorul au muncit din greu, denaturând ştirile de pe Pământ pentru a întreţine un spirit războinic.

La început, toată lumea ţinea costumul de presiune la îndemână. Dar au început s-o lase mai moale, pe măsură ce treceau zilele şi nu se întâmpla nimic. Când n-ai neapărată nevoie de costumul de presiune, e o belea să-l tot cari după tine, pentru că e foarte incomod. Pe uşile cârciumilor erau afişe clare: FĂRĂ COSTUME DE PRESIUNE. Dacă un lunar nu poate trage o duşcă din cauza costumului de presiune pe care îl cară după el, îl lasă acasă, la staţie sau unde crede că va avea nevoie de el.

Pe onoarea mea, şi eu neglijasem să mi-l iau în ziua aceea, când am primit un telefon că trebuie să mă întorc la birou. Eram la jumătatea drumului, când mi-am adus aminte că nu aveam costumul. Am ajuns la ecluza de serviciu numărul 13 şi am auzit un sunet care îl sperie pe lunar mai mult decât orice altceva — un fâşşşş — şi apoi am simţit un curent de aer. Am intrat în ecluză aproape fără s-o mai deschid, am echilibrat presiunea, am ieşit, am trântit uşa în spatele meu şi am alergat spre ecluza casei mele. Am dat buzna înăuntru strigând:

— Costumele de presiune, toată lumea! Chemaţi-i pe băieţi din tunele şi închideţi toate uşile etanşe!

Prin preajmă nu erau decât Mami şi Milla. Au rămas surprinse de intrarea mea ca o vijelie, dar s-au conformat fără nici un comentariu. Am dat buzna în atelier şi mi-am înhăţat costumul de presiune.

— Mike, Mike! Răspunde!

— Sunt aici, Man, zise el calm.

— Am auzit o explozie şi a scăzut presiunea. Ce se-ntâmplă?

— E vorba de nivelul trei, în L-City. A fost străpunsă izolaţia la Staţia de Vest a metroului. Acum este pe jumătate sub control. Au aterizat şase nave. Luna City e atacată…

— Poftim?

— Lasă-mă să termin, Man. Au aterizat şase nave de transport, L-City e atacată de trupe, se crede că şi Hong Kong-ul va fi atacat, s-au întrerupt liniile telefonice la releul Bee Eli. Johnson City este şi el atacat. Am închis uşile blindate dintre L-City şi subteranul Complexului. Nu pot să văd Novylen-ul, dar proiecţiile radar indică că şi el este atacat. În aceeaşi situaţie sunt şi Churchill şi Sub-Tycho. O navă urcă în elipsă, chiar deasupra mea. Se înalţă, probabil că e nava comandant. Nu mai am nici o altă imagine radar.