Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

Wolf avea un comitet bun. Profesorul ar fi trebuit să fie mai atent la activitatea comitetului ăstuia. Wolf îl numise pe şeful său, Moshai Baum, vicepreşedinte şi şi-a pus comitetul la treabă, cum să lucreze pentru a deveni un guvern permanent. Apoi, Wolf nu s-a mai ocupat de asta.

Cei din comitet s-au pus pe treabă — au studiat formele de guvernământ în Biblioteca Carnegie, au ţinut şedinţe de subcomitet, se strângeau câte trei-patru — destul de puţini ca să-l îngrijoreze pe profesor dacă ar fi ştiut. Congresul s-a întrunit pe la începutul lunii septembrie ca să ratifice nişte îndatoriri şi să aleagă noi membri, iar în loc să amâne rezoluţia, camaradul Baum a bătut din ciocănel şi au căzut de acord. Apoi s-au întâlnit din nou şi s-au transformat singuri într-un comitet atotştiutor şi bun la toate şi au aprobat rezoluţia. Apoi ne-au dat de ştire că întregul Congres era de fapt o Convenţie Constituţională împărţită în grupuri de lucru conduse de aceste subcomitete.

Cred că profesorul a fost şocat, dar nu mai avea nici o putere, totul era legal şi fusese făcut conform legilor scrise de el însuşi. Dar îşi făcu timp şi se duse la Novylen — unde se reunea acum Congresul, pentru că locul era mai central — şi le vorbi cu bunul lui simţ obişnuit, exprimându-şi îndoielile cu privire la ceea ce făceau ei. Ăsta era un mod elegant de-a le spune că greşeau.

După ce le mulţumi politicos, începu să desfacă firul în patru:

— Camarazi membri, ca şi focul şi fuziunea, şi guvernul este un servitor periculos şi un stăpân teribil. Acum aveţi libertatea — dacă puteţi s-o păstraţi. Dar nu uitaţi că toată libertatea de care vă bucuraţi acum o puteţi pierde chiar faţă de voi mai degrabă decât faţă de altcineva. Nu vă repeziţi să luaţi decizii, gândiţi-vă de o sută de ori şi puneţi răul înainte. M-aş bucura dacă această convenţie ar funcţiona zece ani de-acum încolo înainte de a se dizolva, dar aş fi îngrijorat dacă aţi porni la treabă mai devreme de un an. Nu aveţi încredere în ceea ce pare evident, fiţi prudenţi faţă de structurile tradiţionale… pentru că în trecut omenirea nu a dus-o pe roze când s-a împovărat de guverne. De exemplu, am observat într-o schiţă de raport propunerea de a se înfiinţa o comisie care să împartă Luna în districte congresionale şi să le reîmpartă la perioade diferite de timp, în funcţie de creşterea populaţiei.

Acesta este modul tradiţional de împărţire. Ei, bine, trebuie privit cu prudenţă — până îşi dovedeşte utilitatea. Poate că voi consideraţi că ăsta e unicul mod de guvernare. Aş avea permisiunea de a vă sugera alte căi? Cu siguranţă, locul în care trăieşte un om nu are mare importanţă pentru definirea lui. Grupurile care formează populaţia şi sunt reprezentate în Congres s-ar putea forma prin împărţirea oamenilor după ocupaţie… sau după vârstă… sau chiar după alfabet. E posibil ca ei să nu fie împărţiţi în nici un fel, fiecare membru să fie ales ca reprezentând tot statul — nu obiectaţi că asta ar face imposibilă alegerea unui om care nu e foarte cunoscut în întreaga Lună. Cred că ăsta e un lucru posibil pe Lună.

Gândiţi-vă că aţi putea să-i numiţi pe candidaţii care au înregistrat cel mai mic număr de voturi, pentru că tocmai oamenii simpli, comuni, fără popularitate, ar fi exact genul care v-ar putea salva de tiranie. Vă rog, nu respingeţi ideea, nu e ridicolă — analizaţi-o! În trecut, guvernele care s-au format în funcţie de faima oamenilor n-au făcut mare brânză şi uneori au fost mai drastice decât o tiranie făţişă.

Dar dacă intenţia voastră este de a forma un guvern reprezentativ, mai există şi alte moduri mai bune de a-l avea, decât districtul teritorial. De exemplu, fiecare dintre voi reprezintă cam zece mii de oameni, dintre care şapte mii au vârsta necesară pentru a vota. Unii dintre voi au fost aleşi cu o majoritate nu tocmai numeroasă. Să zicem că, în loc să fie ales, un om primeşte numirea, printr-o petiţie semnată de patru mii de cetăţeni. Atunci el ar reprezenta poziţia şi efectiv pe cei patru mii de cetăţeni, fără să aibă nici o minoritate nemulţumită, pentru că toţi cei care s-ar constitui într-o minoritate sunt liberi să facă alte petiţii sau să se asocieze la cele care există în prezent. Atunci, toţi vor fi reprezentaţi de oamenii pe care i-au ales. Un om cu opt sute de susţinători ar avea două voturi în acest corp. Sigur, apar dificultăţi, obiecţii, probleme practice nenumărate, care trebuie rezolvate. Dar voi le puteţi rezolva… evitând boala cronică a guvernului reprezentativ, minoritatea nemulţumită care consideră — în mod justificat — că a fost privată de drepturi.

Oricum, orice veţi face, nu lăsaţi trecutul să vă înlănţuie, ca o haină prea strâmtă! Am reţinut propunerea ca acest Congres să fie bicameral. Excelent, cu cât mai multe impedimente în calea legislaţiei, cu atât mai bine. Dar, în loc să mergeţi pe firul tradiţiei, v-aş sugera să constituiţi o cameră a legislatorilor, iar o alta pentru cei care abrogă legile. Lăsaţi-i pe legislatori să aprobe legile cu o majoritate doar de două treimi… iar votul de blam poate fi dat doar de o treime. E ridicol? Gândiţi-vă. Dacă un proiect de lege e atât de slab încât nu poate întruni nici măcar două treimi din consimţământul vostru, nu înseamnă că va fi o lege slabă? Iar dacă o lege nu este acceptată de o treime, nu înseamnă c-ar fi mai bine fără ea?

Când porniţi la scrierea Constituţiei, vă rog, daţi-mi voie să vă atrag atenţia asupra minunatelor virtuţi ale negativului! Accentuaţi negativul! Împânziţi-vă documentul cu lucruri pe care guvernul nu are voie să le facă. Să nu aibă voie să recruteze o armată… să nu aibă voie să intervină în libertatea presei, a cuvântului, a călătoriei, reuniunilor, religiei, educaţiei, comunicaţiilor, profesiunilor… să nu aibă voie să pună impozite fără aprobarea populaţiei… Camarazi, dacă veţi petrece cinci ani cu nasul în hârtii studiind istoria şi gândindu-vă la o grămadă de lucruri, pe care guvernul vostru ar trebui să promită că nu le va face niciodată, nu m-aş teme de rezultat.

Ceea ce mă sperie sunt acţiunile pozitive ale oamenilor cumpătaţi şi de bună-credinţă, care dau credit guvernului pentru a face tot ceea ce pare a fi necesar. Nu uitaţi niciodată că Autoritatea Lunară a fost creată pentru cele mai nobile idealuri, de către oameni la fel de cumpătaţi şi de bună-credinţă ca şi voi, aleşi de popor. Şi cu acest ultim gând, vă las să vă continuaţi munca. Mulţumesc.

— Gospodin preşedinte! O întrebare! Aţi spus să nu punem impozite pe care populaţia nu le vrea. Atunci cum să plătim pentru lucruri? Tanstaafl!

— O, Doamne, asta e problema voastră ! Aş putea să vă sugerez câteva căi… loterii de sponsorizare a guvernului la care nu e obligat nimeni să subscrie… sau poate că voi, congresmenii, ar trebui să băgaţi mâna adânc în propriile voastre buzunare pentru a plăti. Asta e modalitatea care restrânge guvernul la funcţiile indispensabile, indiferent care ar fi ele. Dacă există într-adevăr vreunele. Aş fi mulţumit ca Legea de Aur să fie singura lege. Nu văd ce rost ar mai avea altele şi nici nu cred că există o metodă pentru a forţa oamenii să le respecte. Dacă credeţi că este necesar ca semenii voştri să aibă legi pentru binele lor, atunci de ce să nu plătiţi voi pentru ele? Camarazi, vă rog, nu recurgeţi la impozitarea obligatorie. Tirania cea mai abjectă este atunci când obligi pe cineva să plătească pentru ceva ce nu vrea, numai pentru că tu crezi că ar fi bine pentru el.