Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

La ora cinci, Luna avea un guvern care să înlocuiască guvernul provizoriu cooptat — adică guvernul de marionete pe care-l alesesem noi şi care ne trimisese pe mine şi pe profesor pe Pământ. Congresul confirmă toate actele guvernului provizoriu, recunoscând ceea ce făcusem noi, mulţumi pentru servicii celor care plecau şi comandă comitetului lui Wolfgang să-şi continue munca asupra structurii guvernului permanent.

Profesorul a fost ales Preşedintele Congresului, dar şi prim-ministru ex-officio al guvernului interimar, până la promulgarea unei Constituţii. Protestă pe motive de sănătate… apoi spuse că acceptă dacă i se vor permite anumite lucruri care să-l ajute. Era prea bătrân şi se simţea prea obosit, mai ales din cauza călătoriei pe Pământ, pentru a-şi asuma responsabilitatea prezidării şi ruga Congresul să aleagă un purtător de cuvânt şi un purtător de cuvânt-provizoriu. Pe lângă asta, era de părere că numărul celor din Congres nu ar trebui mărit cu mai mult de zece procente, să aleagă noi membri, astfel încât primul ministru, oricine o fi el, să poată să aleagă membrii cabinetului sau miniştrii de stat care s-ar putea să nu fie acum membri ai Congresului — în special miniştrii fără portofoliu — care să-i ia povara de pe umeri.

S-au opus. Mulţi se mândreau cu statutul de congresmeni şi îşi păzeau deja scaunul cu toată hotărârea. Dar profesorul nu se mişcă de-acolo, stând cu un aer obosit, şi aşteptă până când cineva spuse că, în felul acesta, controlul rămânea totuşi în mâinile Congresului. Aşa că au fost de acord cu ceea ce ceruse.

Apoi cineva formulă un discurs care se vroia o întrebare la adresa Preşedintelui. Toată lumea ştia că Adam Selene se abţinuse să candideze pentru Congres, pe motiv că Preşedintele Comitetului de Urgenţă nu trebuie să profite de poziţia pe care o are pentru a-şi forţa intrarea în guvern… dar ar putea Onorabila Doamnă Preşedinte să spună membrilor dacă ar exista vreun motiv care să împiedice alegerea lui Adam Selene ca membru extern? Ca semn de apreciere pentru marile servicii aduse. Pentru că întreaga Lună — dar şi toţi pământenii, în special ex-Autoritatea Lunară — să ştie că noi nu îl repudiem pe Adam Selene, ci dimpotrivă, îl preţuim ca pe cel mai vechi şi mai îndrăgit om al nostru şi nu l-am ales Preşedinte pentru că pur şi simplu nu vrea!

Sala era în urale. Nu se mai opreau. Sigur că numele celui care ţinuse discursul există trecut în procesele-verbale, dar pariez că l-a scris profesorul, iar Wyoh l-a plasat la cineva fără importanţă.

La încheierea şedinţei iată ce a rezultat:

Prim-Ministru şi Secretar de Stat pentru Afaceri Externe: profesor Bernardo de la Paz. Purtător de cuvânt: Finn Nielsen. Purtător de cuvânt provizoriu: Wyoming Davis. Subsecretar de stat pentru Afaceri Externe şi Ministrul Apărării: General O'Kelly Davis. Ministru al Informării: Terence Sheehan (Sheenie, care a lăsat Pravda pe mâna redactorului-şef pentru a putea să lucreze cu Adam şi cu Stu). Ministru special fără portofoliu în Ministerul Informaţiilor: Stu LaJoie, congresman extern. Secretar de Stat pentru Economie şi Finanţe (şi Custode al Proprietăţii Inamice): Wolfgang Korsakov. Ministru al Afacerilor Interne şi al Siguranţei: camaradul Clayton Watenabe. Ministru fără portofoliu şi Consilier special al Primului Ministru: Adam Selene. Guvernul mai avea o duzină de miniştri plini şi miniştri fără portofoliu şi din alte oraşe.

Vedeţi cum au ieşit lucrurile până la urmă? Dacă dăm la o parte titlurile pretenţioase, tot celula B conducea lucrurile, conform sfaturilor lui Mike, susţinută de un Congres în care nu puteam să pierdem un vot, dar pierdeam altele pe care oricum nu vroiam să le câştigăm sau nu ne interesau. Atunci nu vedeam nici un sens în toată pălăvrăgeala.

În timpul sesiunii de seară, profesorul raportă despre călătorie şi apoi îmi dădu mie cuvântul ca să explic ce înseamnă un plan cincinal şi să le spun cum încercase Autoritatea să mă mituiască. N-am fost niciodată un bun orator, aşa că am învăţat în pauză discursul pe care mi-l pregătise Mike. Era scris într-un limbaj dur, duşmănos, iar eu m-am înfuriat şi l-am citit cu atâta convingere, încât a prins. Când m-am aşezat, Congresul era gata de luptă.

Profesorul veni în faţă, slab şi palid şi spuse:

— Camarazi membri, ce trebuie să facem? Dacă Preşedintele Korsakov o permite, aş propune să discutăm între noi cum ar trebui să tratăm această jignire adusă naţiunii noastre.

Un membru din Novylen propuse să declarăm război şi ar fi făcut-o chiar atunci, dacă profesorul n-ar fi subliniat că ascultam încă rapoartele comitetului.

Erau din ce în ce mai multe discuţii, toate înveninate. Vorbi camaradul Chang Jones:

— Fraţi congresmeni — pardon, gospodin Preşedinte Korsakov — eu sunt fermier de grâu şi de orez. Adică eram, pentru că am mai făcut un împrumut la bancă şi am trecut la cultivarea de soiuri variate. Suntem faliţi — am împrumutat bani de metro ca să ajungem aici — dar familia mea are ce mânca şi într-o zi s-ar putea să ne achităm datoria de la bancă. Eu nu mai cultiv grâu. Însă o fac alţii. De când suntem liberi, catapulta nu şi-a redus transporturile nici măcar cu un singur şlep. Încă exportăm cu speranţa vagă că cecurile lor vor valora ceva vreodată. Dar acum avem o certitudine! Ştim ce vor să facă cu noi — ce vor să ne facă. Eu cred că singurul mod de a-i face pe aceşti ticăloşi să înţeleagă comerţul cu noi este să oprim chiar acum exportul! Să nu le mai trimitem nici o tonă, nici măcar un kilogram… până când nu vor veni aici să negocieze pentru fiecare tranzacţie.

Embargoul s-a aprobat pe la miezul nopţii, apoi s-a făcut o pauză, lăsând subcomitetul să continue lucrările.

Eu şi cu Wyoh am plecat acasă să ne vedem familia. Nu aveam nimic de făcut. Mike-Adam şi Stu studiaseră cum să lovim Pământul, iar Mike închisese catapulta („dificultăţi tehnice cu computerul balistic”) cu douăzeci şi patru de ore înainte. Ultimul şlep de pe traiectorie urma să fie preluat de Centrul de control la sol de la Poona cam peste o zi, iar Pământul va afla într-un mod dureros că era ultimul transport pe care îl mai primeau.

Fermierii nu au avut de suferit prea mult, şocul le-a fost cât de cât amortizat de faptul că totuşi se mai cumpărau cereale la catapultă, dar cecurile aveau tipărit pe ele avertismentul că Statul Liber Luna nu le susţine şi nici nu garantează că Autoritatea Lunară le va oferi contravaloarea lor, nici măcar în bancnote lunare. Unii fermieri îşi lăsau produsele, alţii nu, dar toată lumea era nemulţumită. Însă n-aveau ce să facă. Catapulta era închisă, curelele de transmisie muriseră.

În economie încă nu se simţea nimic. Regimentele de apărare măriseră rândurile minerilor de gheaţă atât de mult, încât vânzarea gheţii pe piaţa liberă devenise profitabilă. Corpul auxiliar al companiei LuNoHo angaja orice bărbat apt de muncă, iar Wolfgang Korsakov era gata cu banii de hârtie, dolarii naţionali, tipăriţi ca să semene cu dolarii Hong Kong şi implicit să aibă aceeaşi valoare cu aceştia. Luna avea mâncare, muncă, bani. Oamenii nu erau afectaţi, „berea, pariurile, femeile” mergeau ca de obicei.

„Naţionalii”, cum li se spunea banilor, erau bani de inflaţie, bani de război, bani emişi prin decret, iar valoarea le scăzu după prima zi de apariţie pe piaţă cu o fracţiune de procent, scădere ascunsă sub denumirea de „taxă de schimb”. Erau bani care se puteau cheltui şi nu scădeau niciodată sub zero, dar erau supuşi inflaţiei, iar schimbul lor arăta asta în mod crescător. Noul guvern cheltuia bani pe care nu-i avea.