Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

După asta, am trecut la afaceri.

Adam începu primul, zicându-mi să citesc cu voce tare cartea albă, ca să audă şi el şi camarada Wyoming…

— Dar mai întâi, camarade Manuel, dacă ai înregistrările pe care le-ai făcut pe Pământ, poţi să mi le transmiţi prin telefon la birou, cu viteză maximă? Am să le pun să fie transcrise pentru studiu — deocamdată nu am primit decât rezumatele codificate transmise de camaradul Stu.

Am făcut aşa cum mi se spusese, ştiind că Mike le va studia imediat — treaba cu transcrierea o spusese ca să nu-l dea de gol pe „Adam Selene”. M-am hotărât să discut cu profesorul despre ideea de a-l pune pe Stu la curent cu existenţa lui Mike. Dacă Stu urma să fie în celula executivă, era o lipsă de tact să ne prefacem în continuare.

Am introdus înregistrările în Mike la viteza maximă, nu mi-a luat mai mult de cinci minute, iar apoi am citit cu voce tare alte treizeci de minute. După aceea, Adam zise:

— Profesore, recepţia a avut mai mult succes decât credeam, datorită discursului tău. Cred că ar trebui să discutăm embargoul în Congres imediat. Pot trimite o convocare în seara asta pentru o şedinţă mâine la prânz. Obiecţii?

— Ştii, palavragii ăia o să bată pasul pe loc săptămâni în şir. Dacă tot trebuie să le-o prezinţi, eu nu văd de ce nu ai face la fel cum ai făcut cu Declaraţia. Începi târziu şi se va vota după miezul nopţii de către oamenii noştri.

— Îmi pare rău, Manuel, spuse Adam. Eu am rămas în urmă cu evenimentele de pe Pământ, iar tu cu cele de aici. Nu mai sunt aceeaşi oameni. Camaradă Wyoming?

— Mannie, dragule, acum funcţionează un Congres ales. Trebuie să o voteze. Congresul este forma noastră actuală de guvernare.

— Aţi ţinut alegeri şi aţi dat lucrurile pe mâna lor? am spus încet. Totul? Atunci noi ce mai facem?

M-am uitat la profesor, aşteptând să explodeze. Obiecţiile mele nu priveau domeniul lui, dar nu vedeam nici un rost să schimbăm o pălăvrăgeală cu alta. Cel puţin, primul grup fusese destul de slab ca să le dăm papucii uşor, dar ăştia parcă se lipiseră de scaune.

Profesorul nu era tulburat. Îşi împreunase mâinile ca pentru rugăciune şi părea relaxat.

— Manuel, nu cred că situaţia e chiar atât de grea pe cât eşti tu înclinat să crezi că este. În fiecare perioadă istorică, este necesar să te adaptezi la mitologia populară. La un moment dat al istoriei, regii erau unşi de către Dumnezeu, aşa că problema era să ai grijă ca Dumnezeu să ungă pe cine trebuia. Acum mitul este voinţa poporului, problema schimbându-se doar la suprafaţă. Camaradul Adam şi cu mine am avut nişte discuţii lungi despre cum putem determina voinţa poporului. Cred că pot să spun că această soluţie este una cu care ne putem descurca.

— Bine, bine. Dar nouă de ce nu ni s-a spus nimic? Stu, tu ai ştiut?

— Nu, Mannie. Dar nu cred că exista nici un motiv ca să ni se spună.

Ridică din umeri şi zise:

— Eu sunt monarhist, nu m-ar fi interesat. Dar sunt de acord cu profesorul că acum, în acest moment, alegerile sunt un ritual necesar.

— Manuel, spuse profesorul, nu cred că era necesar să ni se spună înainte de a ne întoarce, pentru că noi doi aveam altceva de făcut. S-au ocupat de asta, în lipsa noastră, camaradul Adam şi draga camaradă Wyoming. Aşa că hai mai bine să vedem ce au făcut, înainte să stăm să judecăm.

— Scuze. Ei, bine, Wyoh?

— Mannie, n-am lăsat totul în seama şansei. Adam şi cu mine ne-am gândit că un congres de vreo trei sute de oameni este un lucru înţelept. Apoi, am petrecut ore întregi consultând listele membrilor de partid — plus oamenii care sunt importanţi şi de încredere şi nu fac parte din partid. În sfârşit, am avut o listă de candidaţi, listă pe care i-am trecut şi pe unii din vechiul congres, nu erau toţi palavragii. Apoi Adam a dat telefon la fiecare şi i-a întrebat dacă vor să servească cauzei noastre. Bineînţeles că le-a spus să păstreze secretul. Pe unii trebuia să-i înlocuim.

— Când am terminat, zise mai departe Wyoh, Adam a vorbit la video anunţând că venise timpul să îndeplinim promisiunea că partidul va organiza alegeri libere, a stabilit data şi a spus că pot vota cei care au împlinit peste şaisprezece ani. Cel care vroia să candideze trebuia să obţină o sută de semnături pe o cerere nominalizată şi să o trimită la Domul vechi sau în locul special ales din furnicarul lui. A, da, s-au constituit treizeci de districte electorale temporare, cu zece congresmeni pentru fiecare district, astfel ca toate furnicarele mai importante să aibă măcar un district electoral.

— Deci, i-aţi pus să stea la coadă şi s-au păstrat buletinele de vot pentru partid?

— O, nu, dragule! Oficial nu au existat buletine de vot pentru partid. Dar noi eram pregătiţi cu candidaţii noştri… şi trebuie să-ţi spun că stilyagii mei au făcut o treabă bună. Au obţinut semnături pe nominalizări, opţiunile noastre au fost trimise din prima zi. Mulţi oameni şi-au pus candidatura, au fost peste două mii de candidaţi. Dar mai erau zece zile pentru anunţarea candidaturii, iar opoziţia nu era unită şi noi ştiam ce vrem. Nu trebuia ca Adam să apară în public ca să-i susţină pe candidaţi. Planul nostru a mers, tu ai câştigat cu şapte mii de voturi în plus, dragule, în timp ce rivalul tău cel mai apropiat a obţinut mai puţin de o mie.

— Eu am câştigat?

— Da, tu, eu, profesorul, camaradul Clayton şi aproape toţi despre care am crezut noi că trebuie să facă parte din Congres. Deşi Adam nu a sprijinit niciodată pe nimeni, eu n-am ezitat să le spun camarazilor care sunt preferaţii. Simon a arătat şi el cu degetul. Iar noi avem legături bune cu ziarele. Mi-ar fi plăcut să fii aici în noaptea alegerilor să urmăreşti rezultatele.

— Cum aţi făcut numărătoarea voturilor? Niciodată n-am ştiut cum se desfăşoară alegerile. Au scris numele pe o foaie de hârtie?

— O, nu, au folosit un sistem mai bun… pentru că trebuie să recunoaştem că cei mai buni oameni pe care-i avem nu ştiu să scrie. Ca locuri de votare au folosit băncile şi funcţionarii de la bancă, care să identifice clienţii, iar clienţii îi identificau pe membrii familiei şi vecinii care nu aveau cont în bancă. Oamenii au votat cu voce tare, iar funcţionarii le-au înregistrat voturile în computerele băncii, cu un supraveghetor al votării, rezultatele fiind calculate imediat în biroul electoral din Luna City. Cu toţii am votat în mai puţin de trei ore, iar rezultatele s-au afişat la câteva minute după votare.

Brusc, mi s-a aprins în cap un beculeţ şi am vrut să-i pun lui Wyoh o întrebare între patru ochi. De fapt nu lui Wyoh, ci lui Mike. Să trec peste demnitatea lui Adam Selene şi să scot adevărul din neuristonii lui. Mi-am amintit de un cec de zece milioane de dolari şi m-am întrebat câţi votaseră pentru mine cu adevărat? Şapte mii? Şapte sute? Sau doar familia şi prietenii?

Dar nu mă interesa noul Congres. Profesorul nu le servise o păcăleală inofensivă, ci una care îngheaţă apele, apoi se eschivase plecând pe Pământ, în timp ce delictul era deja comis. N-avea sens s-o întreb pe Wyoh, nu era nevoie ca ea să ştie ce făcuse Mike… şi aşa şi-a jucat rolul mai bine dacă n-a bănuit nimic. Nimeni nu putea să aibă nici cea mai mică bănuială. Oamenii erau convinşi că, dacă introduci cifre corecte într-un computer, vor rezulta tot cifre corecte. Nici eu nu m-am îndoit de asta, până în ziua în care am întâlnit un computer cu simţul umorului.

M-am răzgândit. Nu puteam să-i spun lui Stu nimic despre faptul că Mike avea conştiinţă. Dacă ştiau trei, însemna că doi sunt în plus. Sau poate chiar toţi trei.