Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

M-am întins lângă profesor, mi-am recăpătat suflarea şi i-am zis:

— Cum te simţi, profesore?

— Bine, puţin obosit. Frustrat.

— Ja, da. Frustrat.

— Pentru că n-am apucat să văd Taj Mahal. Când eram tânăr n-am avut niciodată ocazia, iar aici am fost la mai puţin de un kilometru sau doi timp de câteva zile şi tot nu l-am văzut. Şi nu-l voi mai vedea niciodată.

— E doar un mormânt, la urma urmei.

— Şi Elena din Troia a fost doar o femeie. Dormi, fiule.

Am aterizat în jumătatea chinezească a Australiei, într-un loc care se numea Darwin, unde am fost duşi direct la o navă, puşi în cuşetele de acceleraţie şi drogaţi pentru a ne face călătoria mai puţin infernală. Profesorul adormise deja, iar eu începusem să simt efectul narcoticului, când intră Stu, zâmbi şi se legă jos lângă noi. M-am holbat la el.

— Şi tu? Cine mai rămâne aici, să aibă grijă de prăvălie?

— Oamenii care au făcut toată treaba adevărată tot timpul. Treburile sunt aranjate şi nu mai e nevoie de mine aici. Mannie, bătrâne, nu vreau să rămân izolat, departe de casă, adică de Lună, vreau să zic, dacă aveai cumva vreo îndoială… Asta e ultimul tren spre Shanghai.

— Ce legătură are Shanghai-ul cu asta?

— Las-o baltă, Mannie. Sunt la pământ. Sunt falit. Am datorii în toate părţile, datorii ce vor fi plătite numai dacă unele treburi vor merge aşa cum m-a convins Adam Selene că vor merge după puţină vreme. Şi sunt urmărit sau voi fi, în mod sigur, pentru atentat împotriva liniştii publice şi a demnităţii. Ia-o cum vrei. I-am scutit de efortul deportării mele. Crezi că mai pot învăţa la vârsta mea să fiu miner?

Mă simţeam înceţoşat, narcoticul îşi făcea efectul.

— Stu, pe Lună n-o să fii bătrân… abia la început… oricum… rămâi la masa noastră pentru totdeauna. Lui Mimi îi place de tine.

— Mulţumesc, amice, s-ar putea s-o fac. Lumina de avertisment! Respiră adânc!

Brusc, am fost doborâţi de 10g.

Nava noastră era genul de feribot pământ-orbită folosit pentru sateliţii cu oameni la bord, pentru aprovizionarea navelor N. F. care patrulau pe orbită, şi pentru pasagerii spre şi dinspre sateliţii cu aşezăminte de plăcere şi jocuri de noroc. Acum transporta trei pasageri în loc de patruzeci, cu o încărcătură formată numai din trei costume de presiune şi un tun de alamă (sigur, jucăria tâmpită era cu noi) care ajunseseră în Australia cu o săptămână înaintea noastră, iar nava Lark nu avea la bord decât comandantul şi un pilot ciborg.

Dar era supraîncărcată cu combustibil.

Ne-am apropiat cum trebuie (aşa ni s-a spus) de satelitul Elysium… apoi am trecut brusc de la viteza orbitală la cea de desprindere. A fost o schimbare mai violentă decât la lansare.

Am fost reperaţi de observatorul N. F. Ni s-a comandat să oprim şi să ne explicăm. Asta am aflat-o de la Stu, singurul care-şi revenise şi se bucurase de luxul lipsei de gravitaţie legat doar cu o curea. Profesorul era încă inconştient. — Au vrut să ştie cine suntem şi ce facem, îmi spuse.

Stu. Noi le-am zis că suntem o navă chinezească de cercetare a cerului de graniţă, „Floarea de lotus” şi avem un scop umanitar, acela de-ai salva pe oamenii de ştiinţă părăsiţi pe Lună — ne-am identificat ca fiind „Floare de lotus”.

— Dar transponderul?

— Mannie, dacă am primit ceea ce am plătit, înseamnă că transponderul ne-a identificat ca „Lark” până acum zece minute… iar acum ne identifică drept „Lotus”. Vom afla în curând. O singură navă dacă va trage o rachetă în noi, ne va nimeri — se opri ca să se uite la ceas — peste douăzeci şi şapte de minute după spusele domnului electronic care conduce găleata asta. Dacă nu se întâmplă nimic până atunci, şansele de a fi nimeriţi scad spre zero. Dacă eşti îngrijorat şi vrei să spui rugăciuni sau vrei să trimiţi mesaje — acum e momentul s-o faci.

— Crezi c-ar trebui să-l trezim pe profesor?

— Nu, lasă-l să doarmă. Poţi să găseşti un mod mai plăcut de a face saltul instantaneu de la un somn liniştit la un nor de gaz radiant? Doar dacă ştii că are de îndeplinit anumite necesităţi religioase. Nu mi s-a părut niciodată să fie un om bisericos din punct de vedere al doctrinei ortodoxe.

— Nu e. Dar dacă tu ai asemenea îndatoriri, nu vreau să te reţin.

— Mersi, m-am ocupat de pacea sufletului înainte să părăsim Pământul. Dar tu, Mannie? Nu sunt un padre [56] Părinte (în 1. spaniolă în text). , dar am să mă strădui, dacă-ţi pot fi de folos. Ai vreun păcat de mărturisit, amice? Dacă vrei să te spovedeşti, ştiu câte ceva despre păcate.

I-am spus că nu simţeam nevoia. Apoi mi-am adus aminte de păcatele mele, ţineam la unele dintre ele şi i-am oferit o variantă care mi s-a părut rezonabilă. Mărturisirea mea i-a trezit amintiri, care la rândul lor mi-au adus mie alte amintiri. Veni şi momentul zero şi trecu înainte ca noi să ne epuizăm lista păcatelor. Stu LaJoie este persoana cea mai potrivită cu care să-ţi petreci ultimele minute din viaţă, chiar dacă se dovedesc a nu fi ultimele.

Aveam două zile la dispoziţie în care nu puteam să facem altceva decât să trecem prin rutinele drastice de carantină care ne fereau să ducem pe Lună cine ştie ce boli. Dar nu mă deranja să tremur de la frigul artificial sau să ard de febră. Căderea liberă era o uşurare minunată şi eram nespus de fericit, pentru că eram pe drumul spre casă.

Sau pe jumătate fericit — profesorul mă întrebă ce mă necăjea.

— Nimic, i-am spus. Abia aştept să ajung acasă. Dar, adevărul e că mi-e ruşine să apar aşa după ce-am eşuat în planul nostru. Profesore, unde am greşit?

— Am eşuat, băiete?

— Nu văd cum am putea spune altfel. Am cerut să fim recunoscuţi ca stat independent şi n-am reuşit.

— Manuel, îţi datorez scuze. Îţi aduci aminte de prezicerea lui Adam Selene despre şansele noastre de dinaintea plecării?

Stu nu ne putea auzi, dar Mike era un cuvânt pe care nu-l foloseam niciodată, întotdeauna spuneam Adam Selene — pentru mai multă siguranţă.

— Da! Unu la treizeci şi trei. Apoi, când am ajuns pe Pământ, şansele au scăzut la un scor nenorocit de 1: 100. Cât crezi că sunt acum? 1: 1000?

— Eu am primit predicţii noi la câteva zile o dată… şi ăsta e motivul pentru care-ţi datorez scuze. Ultima predicţie pe care am primit-o, chiar înainte să plecăm, includea prezumţia pe atunci netestată că vom evada, vom scăpa de pe Terra şi vom ajunge acasă cu bine. Sau măcar unul dintre noi va reuşi, ăsta a fost motivul pentru care camaradul Stu a fost convocat acasă, pentru că el are o toleranţă terestră la acceleraţia ridicată. Au fost opt predicţii de fapt, variind de la ipoteza că vom muri toţi trei şi până la ipoteza că scăpăm toţi trei. Ce procent crezi că avem acum? Zi o cifră şi hai să pariem pe ea. Pariem pe ce vrei. Îţi dau un indiciu. Eşti mult prea pesimist.

— Ah… nu, la naiba! Spune-mi direct.

— Acum şansele sunt de şaptesprezece la unu în favoarea noastră şi toată luna n-au făcut decât să crească. Dar n-am putut să-ţi spun.

Eram uimit, încântat, fericit — jignit.

— Cum adică, n-ai putut să-mi spui? Ascultă, profesore, dacă nu sunt de încredere, scoate-mă din celulă şi pune-l pe Stu în locul meu.

— Te rog, fiule. Are să intre în celula noastră când ni se va întâmpla ceva vreunuia dintre noi — ţie, mie sau scumpei de Wyoh. N-am putut să-ţi spun pe Pământ — dar îţi pot spune acum — nu pentru că nu eşti de încredere, ci pentru că nu eşti actor. Îţi puteai îndeplini mult mai bine rolul dacă credeai că ţelul nostru este recunoaşterea independenţei Lunii.