Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

— Între noi fie vorba, aveţi dreptate. Nebunul ăla bătrân de Hobart! Colonele, este un plan bun… dar îi lipseşte un conducător. Dacă sunteţi cu adevărat un patriot sau, hai să spunem un om practic, gândindu-vă la interesele ţării, cred că aţi fi omul care să-l duceţi la îndeplinire.

Ridică mâna şi continuă:

— Nu vă pripiţi! Nu vă cer să spionaţi, să deveniţi un trădător sau altceva de genul ăsta. Asta e şansa dumneavoastră să vă dovediţi patriotismul — şi nu să fiţi un pseudo-erou care se lasă ucis pentru o cauză pierdută. Gândiţi-vă bine la asta: credeţi că e posibil ca toate coloniile lunare să reziste în faţa forţelor pe care le pot trimite Naţiunile Federative de pe Pământ? Nu sunteţi militar — şi mă bucur că nu sunteţi — dar sunteţi un tehnician, ştiu şi asta de asemenea. După părerea dumneavoastră sinceră, de câte nave şi bombe credeţi că ar fi nevoie pentru distrugerea coloniilor lunare?

— O navă şi şase bombe, am răspuns.

— Corect! Dumnezeule, ce bine e să vorbeşti cu o persoană inteligentă. Cred că două bombe ar trebui să fie cât se poate de mari, probabil vor necesita o construcţie specială. Ar mai rămâne în viaţă o mână de oameni, pe care o navă i-ar distruge imediat.

— Recunosc, domnule, dar profesorul de la Paz a arătat că nu obţineţi lapte bătând vaca. Şi în mod sigur nu-l veţi obţine omorând-o.

— De ce credeţi că am stat pe loc şi n-am acţionat timp de-o lună? Colegul meu idiot — nu-l numesc — spunea ceva de răspunsuri obraznice. Pe mine nu mă deranjează răspunsurile obraznice, sunt doar nişte cuvinte. Pe mine mă interesează rezultatele. Nu, dragă colonele, nu vom ucide vaca… dar dacă ne obligaţi, putem face ca vaca să ştie că poate fi ucisă. Bombele cu hidrogen sunt jucării scumpe, dar ne putem permite să pierdem câteva ca lovituri de avertisment, să le risipim pe piatra goală, pentru a avertiza vaca de ceea ce i se poate întâmpla în caz de nesupunere. Dar asta reprezintă mai multă forţă decât am vrea să folosim, s-ar putea să speriem de-a binelea vaca şi să i se acrească laptele.

Scoase din nou un râs ca un lătrat.

— E mai bine să o convingem pe nebunatică să renunţe de bună-voie.

Am aşteptat.

— Nu vreţi să ştiţi cum? mă întrebă el.

— Cum? am acceptat.

— Prin dumneavoastră. Nu spuneţi nimic, lăsaţi-mă doar să vă explic…

Mă duse pe muntele ispitirii şi-mi oferi toate bogăţiile Pământului. Sau ale Lunii. Să iau slujba de „Protector Temporar”, înţelegând prin asta că era a mea definitiv dacă mă descurcam. Trebuia să-i conving pe lunari că nu pot învinge. Să-i conving că acest nou aranjament era în avantajul lor şi să accentuez beneficiile: şcoli gratuite, spitale gratuite, toate gratuite — detaliile mai târziu — un guvern atotştiutor şi atotputernic, la fel ca pe Terra. La început, se vor pune impozite mici, care vor fi manevrate în aşa fel încât să nu se simtă la buzunar. Se vor lua din salarii şi din taxe pe împrumuturile pentru transporturile de cereale. Dar, cel mai important, de data asta, Autoritatea nu va mai trimite un băiat ca să facă treaba unui om matur, ci două regimente de poliţie.

— Dragonii Păcii au fost o greşeală, zise el, o greşeală pe care n-o vom mai repeta. Rămâne între noi, dar motivul, pentru care a durat o lună ca să rezolvăm problema trupelor, a fost că a trebuit să convingem comisia controlului păcii că o mână de oameni nu pot supraveghea şase milioane de indivizi răspândiţi în şase oraşe mari şi în alte cincizeci mai mici. Deci, dumneavoastră veţi începe aplicarea planului cu un ajutor destul de eficient din partea poliţiei — nu trupe de luptă, ci poliţie militară, obişnuită să-i ţină în frâu pe civili cu minim de agitaţie. Pe lângă asta, vor avea trupe auxiliare feminine, cele zece procente standard — şi nu vor mai fi plângeri pentru violuri. Ei bine, domnule? Credeţi că puteţi s-o scoateţi la capăt ştiind ce e mai bine pe termen lung pentru poporul vostru?

I-am răspuns că am nevoie de timp să studiez problema, mai ales planurile şi cotele cincinale, ca nu cumva să iau o decizie greşită.

— Sigur, sigur! se arătă el de acord. Am să vă dau o copie a cărţii albe pe care am întocmit-o. Luaţi-o acasă şi studiaţi-o, gândiţi-vă la ea peste noapte. Mâine vom vorbi din nou. Daţi-mi cuvântul de onoare că nu veţi vorbi cu nimeni. Nu e un secret, de fapt… dar aceste lucruri trebuie mai întâi puse bine la punct şi apoi făcute publice. Venind vorba de publicitate, o să aveţi nevoie de ajutor şi-l veţi primi. Vom cheltui şi pentru trimiterea unor specialişti, vom plăti cât costă, le vom permite accesul la centrifugă aşa cum o fac oamenii de ştiinţă, ştiţi la cine mă refer. De data asta, o vom face cum trebuie. Nebunul ăla de Hobart a murit, nu?

— Nu, domnule. Dar, oricum, e senil.

— Ar fi trebuit să-l ucideţi. Iată copia planului.

— Domnule, pentru că veni vorba de oameni bătrâni, profesorul de la Paz nu poate rămâne pe Pământ. N-ar mai trăi şase luni.

— Aşa e cel mai bine, nu?

Am încercat să-i răspund cât mai calm posibil:

— M-aţi înţeles greşit. Este foarte iubit şi respectat de lunari. Cel mai bine ar fi ca eu să-l conving că vorbiţi serios despre bombele cu hidrogen şi că datoria lui e să salveze ce se mai poate. Oricum, dacă mă întorc fără el… ei bine, nu numai că nu ştiu cum am să dau ochii cu ceilalţi, dar nici nu ştiu dacă o să supravieţuiesc suficient timp ca să încerc să mai fac ceva.

— Hm… am să mă gândesc la asta. Vorbim mâine. Să zicem să ne întâlnim la ora două după-amiază.

Am plecat şi, imediat ce m-am urcat în ambulanţă, am început să tremur. Nu suport întâlnirile la nivel înalt.

Stu mă aştepta, împreună cu profesorul.

— Ei? mă întrebă profesorul.

M-am uitat în jur şi-am făcut un semn la ureche. Ne-am apropiat capetele de cel al profesorului şi am pus două pături peste noi. Targa era sigură, ca şi scaunul meu, le controlam în fiecare dimineaţă. Dar eram mai în siguranţă dacă vorbeam în cameră cu păturile puse peste noi.

Am început să le povestesc. Profesorul mă întrerupse:

— O să discutăm mai târziu despre strămoşii şi obiceiurile lui. Vreau faptele.

— Mi-a oferit slujba Temnicerului-şef. Dar sub o altă denumire: Custode.

— Sper că ai acceptat.

— Nu în totalitate. Trebuie să studiez gunoiul ăsta şi să-i dau un răspuns până mâine. Stu, cât de repede se poate aplica planul de evadare?

— L-am început deja. Aşteptam să te întorci. Dacă te mai lăsau să te mai întorci.

Am muncit din greu timp de o oră şi jumătate. Stu a adus cu el un hindus subţirel îmbrăcat în dhoti [55] Îmbrăcăminte indiană. . Într-o jumătate de ceas l-a transformat într-o copie fidelă a profesorului, după care Stu l-a mutat pe profesor de pe targă pe divan. A fost mai uşor să-mi facă mie o dublură. Dublurile noastre au fost duse spre seară în livingul apartamentului şi cina ne-a fost adusă acolo A urmat un du-te vino. Printre persoanele care au ieşit de-acolo se afla şi o bătrână hindusă îmbrăcată în sari, sprijinindu-se de braţul lui Stuart LaJoie. În urma lor am ieşit eu, arătând ca un babu rotofei.

A fost destul de greu să-l urcăm pe profesor pe scară pe acoperiş. Nu purtase niciodată greutăţi la picioare şi stătuse lungit în targă mai mult de o lună.

Dar Stu îl sprijini, iar eu am urcat singur cele treisprezece trepte. Când am ajuns pe acoperiş, credeam că-mi plesneşte inima. Dar i-am zis lui Stu să nu se oprească. Din întuneric apăru un avion micuţ, la ţanc, iar zece minute mai târziu eram în nava închiriată pe care o folosisem cu o lună înainte. Două minute după aceea decolam spre Australia. Nu ştiu cât a costat pregătirea acestui dans, dar totul a mers şnur.