Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

— O, n-aş merge atât de departe! spuse ea repede. Doar că sunt destul de neobişnuite.

— Aceste obiceiuri apar, ca toate obiceiurile legate de căsnicie, din necesităţile economice ale momentului şi ale circumstanţelor, care sunt foarte diferite de cele de-aici, de pe Pământ. Să luăm, de exemplu, tipul căsătoriei în linie pe care a lăudat-o colegul meu… şi nu degeaba, vă asigur, în ciuda subiectivismului lui. Eu sunt burlac şi nu mă formalizez. Căsătoria în linie este sistemul cel mai puternic de conservare a capitalului şi de asigurare a bunăstării copiilor — cele două funcţii de bază ale căsniciei din toate timpurile şi de pretutindeni — într-un mediu în care nu există siguranţă, nici pentru capital, nici pentru copii. Există doar siguranţa gândită de fiecare pentru fiecare. Într-un fel, oamenii se adaptează mediului. Căsătoria în linie este o inovaţie cu un succes remarcabil în acest sens. Toate formele de căsnicie lunară servesc aceluiaşi scop, deşi poate nu tot atât de bine.

Ne spuse noapte bună şi se retrase. Întotdeauna aveam la mine o fotografie de-a familiei mele, cea mai nouă, nunta noastră cu Wyoming. Miresele erau foarte frumoase, iar Wyoh strălucea pur şi simplu. Noi, bărbaţii, arătam chipeşi şi fericiţi, cu Bunicul înalt şi mândru de eveniment. Nu dădea nici pe departe impresia că ar fi ramolit.

Dar am fost foarte dezamăgit. S-au uitat la ea într-un mod ciudat. Bărbatul — îl chema Mathews — îmi zise:

— Vă puteţi lipsi de această fotografie, colonele?

M-am tras înapoi.

— Nu, e singura pe care o am. Şi sunt foarte departe de casă.

— Pentru o clipă, vreau să spun. Permiteţi-mi doar s-o fotografiez. Chiar aici, nici nu e nevoie s-o lăsaţi din mână.

— O, sigur, sigur!

Eu nu eram prea fotogenic, ăsta eram, ce să-i faci, dar Wyoh arăta grozav, chiar mai drăguţă decât Lenore.

Au fotografiat-o, iar a doua zi de dimineaţă nişte tipi s-au năpustit în apartamentul de la hotel, m-au trezit, m-au arestat, m-au luat din scaunul cu rotile şi m-au aruncat într-o celulă cu gratii! Pentru bigamie. Pentru poligamie. Pentru imoralitate făţişă şi pentru incitare publică a altora la acelaşi lucru.

Eram bucuros că Mami nu era lângă mine ca să mă vadă.

Lui Stu i-a trebuit o zi întreagă ca să-mi obţină transferul cazului la un tribunal al Naţiunilor Federative, care l-ar fi rezolvat favorabil mie. Avocaţii lui Stu au cerut respingerea cazului pe baza imunităţii diplomatice. Judecătorii N. F. n-au căzut în cursă, dar au notat că pretinsele delicte au avut loc în afara jurisdicţiei Curţii inferioare, în afară de cel care se referea la incitarea publică, pe care l-au găsit neacoperit de probe. Federaţia Naţiunilor nu avea nici un fel de lege cu privire la căsnicie. Nici nu ar fi fost posibil, exista doar o regulă prin care fiecărei naţiuni i se cerea să acorde „credinţă totală” obiceiurilor matrimoniale ale altor naţiuni.

Din cele unsprezece miliarde de oameni care trăiesc pe Pământ, şapte miliarde trăiesc în locuri unde poligamia este un fapt cotidian, iar manipulatorii de opinie ai lui Stu au lansat ideea de „persecuţie”. Asta ne aduse simpatia oamenilor care nu auziseră de noi şi nici n-ar fi auzit. În America de Nord poligamia nu este legală, dar există principiul după care se conduc foarte mulţi, „trăieşte şi lasă-i şi pe alţii să trăiască”. Asta era bine, pentru că e important să atragi atenţia asupra ta. Pentru cea mai mare parte a acestor miliarde de roiuri de albine, Luna nu însemna nimic. Rebeliunea noastră nici nu fusese remarcată.

Oamenii lui Stu se gândiseră bine când au plănuit arestarea mea. Nu mi-au spus imediat, m-au lăsat să mă calmez şi să văd care sunt avantajele acestei strategii. A fost nevoie de un judecător stupid, de un şerif corupt şi de o prejudecată locală barbară pe care am declanşat-o cu acea fotografie drăguţă de familie. Stu a recunoscut mai târziu că pe judecător l-au enervat culorile pozei şi şi-a pierdut firea, comportându-se prosteşte, pe lângă că era din naştere un prost cu diplomă.

Singura mea consolare, că Mami nu-mi putea vedea isprava, a fost spulberată imediat. Fotografiile făcute la închisoare, în care ieşisem cu o faţă fioroasă, se lăfăiau în toate ziarele lunare, iar comentariile lor erau dintre cele mai scabroase şi nu pomeneau nici măcar un cuvânt despre numărul foarte mare al celor care deplângeau nedreptatea. Ar fi trebuit să am mai multă încredere în Mimi. Nu i-a fost ruşine, ci dimpotrivă a vrut să vină pe Pământ ca să sfâşie în bucăţi câţiva oameni.

Dacă arestarea mea pe Pământ a înregistrat câteva succese, pe Lună a produs adevărate mişcări sociale. Lunarii au devenit mai uniţi decât fuseseră vreodată. Ei au luat toată povestea ca pe o chestiune personală, iar Adam Selene şi Simon Jester le-au dat apă la moară. Lunarii sunt nepăsători până la Un punct. Femeile, toate doamnele lunare s-au simţit insultate de fiecare ştire terestră, iar lunarii adulţi, care nu se băgaseră în politică până atunci, au descoperit brusc că eu eram omul lor.

Dansul taurilor — bătrânii ocnaşi se simţeau superiori celor care nu fuseseră deportaţi. Mai târziu, m-am trezit salutat de foştii condamnaţi cu „Salut, ocnaşule”, un salut de bandă secretă. Era semnul că fusesem acceptat.

Dar la momentul acela al evenimentelor nu vedeam nici un avantaj din toată povestea cu arestarea mea! Am fost împins de colo-colo, m-au tratat ca pe-o vită, mi-au luat amprentele, m-au fotografiat, mi-au dat de mâncare numai lături, nici porcii n-ar fi mâncat aşa ceva, am fost expus celor mai grave umilinţe şi numai forţa de gravitaţie a Pământului m-a oprit să nu omor pe cineva. Dacă aş fi avut braţul numărul 6 când m-au arestat, poate că aş fi încercat să-i fac cuiva felul.

Cum am fost eliberat, m-am calmat. O oră mai târziu, eram în drum spre Agra. În sfârşit, fusesem convocaţi de Comitet. Am avut o senzaţie plăcută când am ajuns din nou în palatul maharajahului, dar schimbarea de fus orar, de la unsprezece la trei, nu ne îngădui să ne odihnim. Am intrat la audiere cu ochii împăienjeniţi de somn. Rezistam numai cu ajutorul energizantelor.

Audierea se făcea numai într-un singur sens, noi ascultam, în timp ce preşedintele vorbea într-una. Discursul lui ţinu cam o oră. Pe scurt, ni se respingeau cererile. Nu putea fi abandonată tutela sacră a Autorităţii Lunare. Nu putea fi tolerată bulibăşeala de pe Lună. Mai mult, tulburările recente arătaseră că Autoritatea fusese prea blândă cu noi. Greşeala trebuia corectată acum, cât nu era prea târziu, printr-un program energic, un plan pe cinci ani în care urmau să fie revizuite toate fazele vieţii — în opinia Autorităţii. S-a trasat un nou cod de legi. Comitetul avea să instituie tribunale civile şi penale în beneficiul „clienţilor-angajaţi” — adică toate persoanele din zona custodiei, nu doar condamnaţii cu sentinţe neîncheiate. Urmau să se fondeze şcoli publice, plus şcoli de îndoctrinare a adulţilor, pentru clienţii-angajaţi care aveau nevoie de aşa ceva. Trebuia să se creeze un comitet de planificare economică, industrială şi agricolă pentru asigurarea deplinei şi celei mai eficiente folosiri a resurselor Lunii şi a forţei de muncă a clienţilor-angajaţi. Se adoptase un obiectiv interimar de creştere a transporturilor de patru ori în cinci ani, cu o cifră uşor de realizat — dacă se aplica planificarea ştiinţifică a resurselor şi a forţei de muncă. Prima fază consta în retragerea clienţilor-angajaţi de la ocupaţii considerate a fi neproductive şi trecerea lor la forarea unui nou sistem de tunele-ferme pentru culturile hidroponice, proiect care să nu înceapă mai târziu de martie 2078. Aceste noi ferme mamut aveau să fie administrate de Autoritatea Lunară după metode ştiinţifice şi nu lăsate la bunul plac al proprietarilor particulari. Se preconiza ca acest sistem să producă la sfârşitul perioadei de cinci ani întreaga cotă de cereale. Între timp, clienţilor-angajaţi care produceau cereale în sistem de ferme particulare li se permitea să continue. Dar urmau să fie absorbiţi de noul sistem, pentru că metodele lor mai puţin eficiente nu mai erau necesare.