Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

Dar în ţara lui 4 iulie, eu m-am descurcat bine. Stu mi-a dat ideea să nu mai port braţul stâng în public, iar mânecile costumului erau cusute în aşa fel încât să mi se vadă ciotul. Se răspândise zvonul că-mi pierdusem braţul în „lupta pentru libertate”. De câte ori eram întrebat despre asta răspundeam: „Vedeţi unde duce obiceiul de a-ţi roade unghiile?” şi schimbam subiectul.

Nu mi-a plăcut niciodată America de Nord şi asta nu de-acum, ci de la prima călătorie. Nu este nici pe departe partea cea mai aglomerată a Pământului, are abia un miliard de locuitori. În Bombay, oamenii dorm întinşi pe trotuare, în Marele New York oamenii se îngrămădesc unii peste alţii pe verticală. Nu sunt sigur dacă cineva are linişte ca să doarmă. Eram bucuros că mă aflam în scaunul cu rotile.

Mai era o harababură şi din alt punct de vedere. Le pasă de culoarea pielii, deşi se prefac că nu le pasă. În prima călătorie am fost ori prea alb, ori prea negru şi eram oarecum învinovăţit în ambele cazuri. De asemenea, se aşteptau să iau atitudine în probleme despre care n-aveam nici o părere. Bog ştie, habar n-aveam ce gene am. Una din bunicile mele a venit dintr-o zonă a Asiei în care invadatorii treceau la fel de des ca lăcustele şi violau orice femeie pe care o întâlneau în cale — de ce n-o întrebaţi pe ea?

În a doua călătorie am învăţat să mă descurc, dar mi-a lăsat un gust amar. Preferam să stau într-un loc unde problema rasială e clară, ca în India, unde dacă nu eşti hindus, eşti un nimeni, chiar dacă parşii îi priveau pe hinduşi de sus şi invers. Cu toate astea, n-am mai fost nevoit să fac faţă problemelor rasiale, nu mai eram nici prea alb şi nici prea negru. Eram Colonelul O'Kelly Davis, Eroul al Libertăţii Lunare.

În jurul nostru erau o mulţime de sufletişti, gata să ne dea o mână de ajutor. I-am lăsat să facă două lucruri pentru mine, lucruri pentru care nu avusesem bani şi nici energia necesară să le fac atunci când am fost student. I-am văzut pe Yankei jucând şi-am vizitat Salemul. Ar fi trebuit să rămân cu iluziile mele. Baseball-ul parcă este mai frumos la video, poţi să urmăreşti jocul relaxat, fără să ai în spate două sute de mii de oameni care te împing tot timpul meciului. Pe lângă asta, cineva ar fi trebuit să tragă spre partea îndepărtată a terenului. Mi-am petrecut cea mai mare parte a timpului gândindu-mă cu teamă la momentul în care vor trebui să mă scoată cu scaunul cu rotile prin mulţime, dar nu puteam să-mi arăt temerile, asigurându-mi gazda că mă simt minunat.

Salemul este un loc obişnuit, nici mai rău şi nici mai bun decât restul Bostonului. După ce l-am vizitat, i-am bănuit că au spânzurat vrăjitoare nevinovate. Dar ziua nu a fost pierdută, am fost filmat depunând o coroană pe locul unde se aflase un pod, într-o altă parte a Bostonului, Concord, şi am ţinut un discurs memorabil. Podul este tot acolo de fapt, îl poţi vedea prin sticla cu care e protejat. Nu e mare lucru de capul lui.

Profesorului i-a plăcut tot, oricât de greu a fost pentru el. Avea o mare disponibilitate de a se simţi bine. Întotdeauna avea câte ceva nou de spus despre marele viitor al Lunii. În New York, am stat de vorbă cu directorul unui lanţ de hoteluri, care avea o siglă în formă de iepuraş [51] Iepuraşul este sigla firmei Playboy. şi i-am oferit o schiţă despre ce poate fi făcut pe Lună în domeniul lui — atunci când preţul excursiei va fi accesibil mai multor categorii sociale. Se pot face excursii scurte ca să nu afecteze sănătatea nimănui, cu serviciu de însoţitoare inclus în preţul călătoriei, plimbări exotice, jocuri de noroc, toate fără impozite. Ultimul punct prezentat îi atrase atenţia, aşa că profesorul îl extinse pe tema unei bătrâneţi mai lungi — un lanţ de cămine pentru pensionari, unde un om care ieşea la pensie pe Terra putea locui nestingherit pe Lună, trăind mai mult cu douăzeci, treizeci, patruzeci de ani decât pe Pământ. Ca un exil, recunosc. Dar ce era mai bine? O bătrâneţe pe Lună sau o piatră de mormânt pe Terra? Urmaşii lui puteau să-l viziteze, umplând hotelurile. Profesorul îşi înfrumuseţă discursul cu fotografii ale cluburilor de noapte, cu spectacole imposibile pentru gravitaţia de pe Pământ, sporturi care se potriveau cu nivelul nostru decent de gravitaţie. A vorbit despre piscine, schi pe gheaţă şi despre posibilităţile de a zbura! Cred că-i sărise o doagă! Şi-a încheiat fantezia dând de înţeles că un cartel elveţian se interesase deja de toată povestea asta.

A doua zi, îi spuse directorului diviziilor străine de la Chase International Panagra că o parte din Luna City putea fi populată cu paraplegici, paralitici, bolnavi de inimă, oameni cu mâini şi picioarele amputate şi mulţi alţii, pentru care gravitaţia însemna un adevărat handicap. Directorul abia mai putea respira de gras ce era şi ar fi putut fi personal interesat, dar ciuli urechile tot la paragraful despre impozite.

Nu toate mergeau aşa cum vroiam noi. Ştirile erau deseori împotriva noastră, iar noi eram tot timpul bombardaţi de întrebări. De câte ori trebuia să le suport de unul singur, mă apuca disperarea şi aş fi vrut să fiu în altă parte. Un bărbat m-a atacat în legătură cu declaraţia profesorului din faţa comitetului, în care a afirmat că noi eram proprietarii cerealelor cultivate pe Lună. El părea să creadă că nu era aşa. I-am spus că nu înţeleg întrebarea.

Îmi zise:

— E adevărat, colonele, că guvernul vostru a cerut să facă parte din organizaţia Naţiunilor Federative?

Ar fi trebuit să răspund cu formula „fără comentarii”. Dar îmi plăcea întrebarea şi i-am răspuns că da.

— Foarte bine, spuse. Greutatea pare a fi contra-pretenţia că Luna aparţine Naţiunilor Federative — aşa cum a fost întotdeauna — sub supravegherea Autorităţii Lunare. În ambele cazuri, prin propria voastră recunoaştere, cerealele aparţin Naţiunilor Federative prin custodie.

L-am întrebat cum de-a ajuns la concluzia asta. Îmi zise:

— Colonele, sunteţi — sau aşa pretindeţi că sunteţi -subsecretar al Afacerilor Externe şi în mod sigur trebuie să fiţi familiarizat cu Carta Naţiunilor Federative.

O răsfoisem.

— Destul de bine, am spus. Răspunsesem prudent, după părerea mea.

— Atunci cred că cunoaşteţi Prima Libertate garantată de cartă şi aplicarea ei curentă prin ordinul numărul 11-70-6 al consiliului de control administrativ F#amp#A, datată 3 martie a. c. Recunoaşteţi deci, că toate cerealele cultivate pe Lună în plus faţă de raţia legală, sunt fără drept de contestare proprietatea tuturor, fiind luate în custodie de Naţiunile Federative prin agenţiile ei, pentru distribuirea lor după nevoi.

În timp ce vorbea, scria ceva într-un carnet.

— Aveţi ceva de adăugat la asta?

— Ce naiba spuneţi? am întrebat.

Dar n-avea cine să-mi mai răspundă, pentru că plecase.

— Veniţi înapoi! N-am recunoscut nimic!

Great New York Times scrise cu titluri mari: „SUBSECRETARUL DE STAT AFIRMĂ: HRANA APARŢINE CELOR FLĂMÂNZI”.

New York Today: „O'Kelly Davis, aşa-zisul colonel al Forţelor armate ale Lunii Libere, aflat într-o vizită oficială, prin care cere sprijin pentru insurgenţii din coloniile lunare a N. F, afirmă într-o declaraţie făcută de bunăvoie acestui ziar că clauza „Libertate pentru flămânzi” din Marea Cartă, aplicată transporturilor lunare de cereale este…”

L-am întrebat pe profesor ce ar fi trebuit să fac.

— Răspunde unei întrebări ostile tot printr-o întrebare, îmi spuse. Nu pune întrebări ca să te lămureşti, pentru că-ţi va pune în gură cuvintele lui. Reporterul ăsta era slab? I se vedeau coastele?