Robert Heinlein - Luna e o doamnă crudă

(Tot ce spuneam era un discurs deja pregătit. LuNoHoCo era falimentară dacă i-ar fi cercetat cineva registrele, iar Banca Hong Kong era foarte aglomerată. Era principala bancă care acţiona pentru schimbarea prin care trecea ţara. Scopul discursului era ca ultimul cuvânt să fie India. Profesorul mă învăţase că acest cuvânt trebuie să fie pronunţat ultimul).

Doctorul Chan răspunse:

— Lăsaţi aspectele financiare. Orice este posibil din punct de vedere material, banii sunt o sperietoare doar pentru minţile reduse. De ce aţi ales India?

— Ei bine, domnule, India consumă astăzi cred, peste 90% din transporturile noastre de cereale…

— 93, 1%.

— Tocmai, domnule. India este foarte interesată de cerealele noastre poate că vrea să coopereze cu noi. Ea ne poate acorda teren fertil, ne poate pune la dispoziţie forţa de muncă, materialele necesare şi tot ce mai trebuie. M-am gândit la India, pentru că are o arie largă de posibilităţi de amplasare, munţi foarte înalţi, nu prea îndepărtaţi de Ecuatorul Pământului. Ultima parte nu este esenţială, dar ajută. Dar locul trebuie ales pe un munte înalt. Este vorba de presiunea aerului de care vorbeaţi sau de densitatea aerului. Capul catapultei trebuie să fie la o înălţime cât mai mare posibilă, iar capătul de evacuare, unde încărcăturile circulă cu peste 11 km/s, trebuie să fie amplasat într-un aer atât de rarefiat, încât să se apropie de vid. Pentru asta, avem nevoie de un munte foarte înalt. De exemplu, vârful Nanda Devi, aflat la vreo patru sute de kilometri distanţă de aici. Are un cap de linie ferată la şaizeci de kilometri de el şi un drum aproape până la bază. Înălţimea este cam de opt mii de metri. Nu ştiu dacă muntele Nanda este ceea ce ne trebuie. Dar cred că este un loc posibil, cu o tehnică bună a transportului şi a aprovizionării. Locul ideal ar trebui ales de inginerii pământeni.

— Un munte mai înalt e mai bun?

— Sigur că da, domnule! l-am asigurat. Un munte mai înalt e mai bun decât unul aflat mai aproape de Ecuator. Catapulta poate fi proiectată să compenseze pierderile în zbor liber datorate rotaţiei Pământului. Trebuie să evităm cât mai mult atmosfera de-aici, supărător de densă. Ăsta e lucrul cel mai greu de depăşit. Scuzaţi-mă, doctore, nu am vrut să vă critic planeta.

— Există munţi şi mai înalţi. Colonele, vorbiţi-mi vă rog despre această catapultă propusă.

— Lungimea unei catapulte la viteza de desprindere este determinată de acceleraţie. Noi credem, după calculele computerului, că o acceleraţie de 20g este optimă. Pentru viteza de desprindere de pe Pământ este nevoie de o lungime de trei sute douăzeci şi trei de kilometri. De aceea…

— Opriţi-vă, vă rog! Colonele, vă gândiţi în mod serios să săpăm o gaură de trei sute de kilometri adâncime?

— O, nu! Construcţia se poate face la suprafaţă, pentru a permite undelor de şoc să se propage. Statorul se va întinde aproape orizontal, ridicându-se probabil cu patru kilometri pe parcursul celor trei sute de kilometri lungime şi în linie dreaptă — aproape dreaptă, întrucât acceleraţia Coriolis şi alte variabile minore o fac să fie uşor curbă. Catapulta lunară este dreaptă cât vezi cu ochii şi atât de orizontală, încât şlepurile trec foarte aproape de câteva vârfuri de munte de pe Lună.

— O, credeam că supraestimaţi capacitatea ingineriei din zilele noastre. Forăm destul de adânc, dar nu atât de adânc pe cât spuneţi. Vă rog, continuaţi.

— Doctore, poate că această concepţie greşită care vă face să vă îndoiţi de spusele mele, este motivul pentru care nu a fost construită o catapultă până acum. Am văzut studii mai vechi. În marea lor parte se vorbea despre o catapultă verticală, care trebuie făcută să basculeze la capăt pentru a azvârli vehiculul spaţial pe cer. Nici una din variantele propuse nu se poate realiza. Şi nici nu este necesar. Cred că teoria asta a fost preluată din faptul că navele voastre spaţiale ţâşnesc drept în sus.

Dar rachetele fac asta pentru a ieşi din atmosferă, nu pentru a intra pe orbită. Viteza de desprindere de pe Pământ nu este o mărime vectorială, ci scalară. O încărcătură care ţâşneşte dintr-o catapultă cu viteza de desprindere nu se va mai întoarce pe Pământ, indiferent care e direcţia ei. Ah… cu două corecţii: nu trebuie îndreptată spre Pământ, ci spre o parte a emisferei cereşti şi trebuie să aibă suficientă viteză pentru a trece prin orice fel de atmosferă pe care o traversează. Dacă este îndreptată în direcţia corectă, va ajunge pe Lună.

— Ah, da. Atunci această catapultă nu va putea fi folosită decât o dată în fiecare lună selenară?

— Nu, domnule. Pornind de la baza la care vă gândiţi dumneavoastră, ar fi vorba doar de o dată pe zi, alegând momentul cel mai bun ca să ajungă în punctul în care Luna se află pe orbita ei. Dar, de fapt — aşa spune computerul, eu nu sunt specialist în astronautică, catapulta poate fi folosită aproape în orice moment doar variind viteza de ejecţie, iar orbitele o vor conduce totuşi pe Lună.

— Nu pot să-mi dau seama de asta.

— Nici eu, doctore, dar — scuzaţi-mă — nu-i aşa că la Universitatea din Peiping există un computer ultra-performant?

— Şi dacă ar exista?

(Am simţit oare o slăbire a sistemului impenetrabil protector al chinezului? Un computer ciborg — creiere conservate? Sau unul viu, conştient? Îngrozitor, în ambele cazuri).

— De ce nu întrebaţi un computer inteligent care sunt toţi timpii posibili de ejecţie pentru o catapultă ca cea pe care am descris-o? Unele orbite merg dincolo de Lună înainte să se întoarcă într-un loc de unde pot fi recuperate de Lună. Asta ţine o perioadă extrem de lungă. Alte nave se stabilesc pe o orbită în jurul Terrei şi apoi pornesc direct. Unele sunt la fel de simple ca cele pe care le folosim de pe Lună. Există perioade în fiecare zi în care se pot selecta orbite scurte. Dar o încărcătură se pune în catapultă în mai puţin de un minut, limitarea este dată numai de viteza cu care pot fi pregătite încărcăturile. Este posibil ca din catapultă să pornească mai mult de o încărcătură o dată, dacă energia este suficientă, iar controlul computerului este adaptabil. Dar pe mine mă nelinişteşte altceva. Munţii ăştia de care am vorbit, sunt acoperiţi de zăpadă?

— Da, de obicei, răspunse el. Gheaţă, zăpadă şi stâncă.

— Ei bine, domnule, fiind născut pe Lună, nu ştiu nimic despre zăpadă. Statorul nu va trebui să fie rigid sub gravitaţia puternică a acestei planete, dar trebuie să reziste la contra-reacţii dinamice de 20g. Nu cred că poate fi fixată pe gheaţă sau pe zăpadă. Sau se poate?

— Nu sunt inginer, Colonele, dar nu cred că se poate. Asta înseamnă că trebuie să îndepărtăm gheaţa şi zăpada. Şi mai e o problemă cu vremea.

— Nu ştiu nimic despre vreme, doctore. Tot ce ştiu despre gheaţă este că are o energie calorică de cristalizare de trei sute treizeci şi cinci milioane joule/tonă. Habar n-am câte tone ar trebui topite pentru a curăţa locul, dar cred că ar fi nevoie de un reactor pentru a-l menţine fără gheaţă şi pentru a da puterea necesară catapultei.

— Putem construi reactoare, putem topi şi gheaţa. Dacă nu, ne vom trimite inginerii la specializare, până vor înţelege gheaţa.

Doctorul Chan zâmbi, iar eu m-am înfiorat.

— Oricum, ingineria gheţii şi a zăpezii a fost rezolvată în Antarctica cu ani în urmă, nu vă faceţi probleme în legătură cu ea. Bun. Un loc curat, stâncă solidă cam de trei sute cincizeci de kilometri lungime la mare înălţime, am înţeles. Mai este ceva ce trebuie să ştiu?